Sevilla! Și inima mea cântă

Uneori, când simți că începi să te cufunzi în monotonia ritmului care te înconjoară și că nu reușești să îți mai distingi chipul și sufletul din marea de chipuri și suflete care se mișcă în aceeași cadență zilnică, trebuie să pleci în Spania. De ce tocmai în Spania? Simplu. Pentru că acolo îți găsești castelele construite demult, din vise și speranțe, un pic dărâmate de seriozitatea trecerii anilor sau poate, cine știe, încă în picioare, printr-un miracol, dar și pentru că acolo intri într-un timp care curge altfel, dilatat, din cauza soarelui leneș de amiază. Acolo, în răcoarea și susurul necontenit al fântânilor din curțile interioare, la umbra portocalilor și palmierilor, începi să îți redescoperi felul în care îți funcționează mintea și îți amintești cum e să îți asculți inima.

În Sevilla, oamenii sunt simpli și direcți, viața e dulce și nimeni nu se grăbește nicăieri niciodată. Pe străzile răcoroase, dimineața, s-ar putea să te găsești numai tu, turist nerăbdător cu liste lungi de obiective, și câțiva sevillani care se îndreaptă alene spre serviciu, după ce și-au băut cafeaua în barurile liniștite, deja deschise. În Sevilla, pâinea prăjită seamănă cu sufletul tău, cald și moale pe dinăuntru și aromat și puțin ars pe dinafară și merge de minune cu curgerea tihnită a minutelor în care îți bei cafeaua.

Primul lucru care te lovește, pe tine, turist european supra- și ultracivilizat, e faptul că felul de mâncare specific, pe care îl găsești pe mai toate meniurile, ca o declarație de credință și loialitate, e unul convivial, care se face și se mănâncă în comunitate. Și guști paella cu neîncredere, de parcă orezul ar fi sub așteptările tale rafinate de furnică agilă, care își dorește, când se oprește pentru o clipă efemeră din veșnica agoniseală, o experiență senzorială din cale afară de explozivă. Și ești siderat să descoperi că asta și primești: pentru că în Sevilla, experiențele senzoriale uluitoare sunt pentru toată lumea, pentru că nu numai oaspetele e special și merită să primească ceea ce e deosebit și specific și aparte. Fructele de mare îți aduc pe cerul gurii zumzetul oceanului, iar boabele galbene și aromate îți potolesc foamea după senzațional, vorbindu-ți despre Orient, despre deșert și lumi vrăjite. Marea e alături să îți poarte visele. Într-o zi normală, ca oricare alta, la orice restaurant sau cafenea. Și universul tău e zguduit din temelii.

În Sevilla, bărbații și femeile cântă, deopotrivă. Cântă și Carmen, cântă și Bărbierul. Pentru că pasiunea se traduce în același limbaj pentru ambele sexe, fără bariere impuse de conveniențe și fără limitări impuse de autorități artificiale, străine și uitate. Și în tânguirile lor, uneori aspre, dureroase, alteori pătrunzătoare și nemiloase, simți cum recunoști un cântec pe care nu l-ai mai auzit demult. Cântecul inimii tale. Cântecul despre adevăr și despre iubire. Despre cum dragostea e atotputernică. Despre dorul care te mistuie și despre cum să lupți ca să le aperi și să le păstrezi pe toate acestea. Acolo, în Sevilla, îți descoperi cadența pașilor, într-un dans pe care credeai că deja nu îl mai știi. Acolo, regulile societății din care vii devin neclare și confuze. Ritmul inimii e singurul care dictează. Te cufunzi, turist devenit visător, reîntors la matrițele ancestrale ale timpului care curge molcom, în senzații și sentimente. Refuzi să gândești. De ce ai face-o? Soarele răsare leneș la est. Palmierii zâmbesc. Portocalii îți bucură privirea cu inconfundabila culoare a fructelor amare. Bucuria te înconjoară.

Bărbații cântă la chitară melodii focoase, sau mișcă viguros și neobosit din picioare și din șolduri în flamenco. Nu e nimic rușinos în a simți. Nu e nimic de ascuns în a-ți trăi sentimentele. Pasiunea și masculinitatea nu mai sunt divergente cu sensibilitatea și descoperi, cu mirare, că lumea în care trăiai e falsă, rece și dură, nemiloasă.

În Sevilla, femeile, reginele eterne, încredințează bărbaților exploratori misiuni aproape imposibile. De aici a plecat Columb, și Isabel o dată cu el. Tot aici s-au întors și au adus cu ei bogățiile și mirajul noilor Indii. Dacă femeia nu ar fi crezut până la capăt, nestrămutat, în visul bărbatului, toate acestea nu ar fi existat. Noi nu am fi existat. Dincolo de politici și de putere, de conveniențe sociale și identități mai mult sau mai puțin determinate, aici, femeia și bărbatul dansează același dans nemuritor, de secole. De la balcoanele din fier forjat, din spatele evantaielor și al chitărilor, sevillanii te urmăresc. Ce vei face, străine? Vei începe să cânți și să dansezi? Îți vei asculta, oare, cântecul inimii? Sau vei bifa lista și vei pleca mai departe?

În Sevilla, căutând mirajul Orientului, intri în castele cum nu există în altă parte a lumii. În ele te poți plimba în voie, fără țintă, rătăcind fără un traseu bine definit. Și fiecare colț după care îți schimbi direcția pașilor te surprinde. Pentru că arabescurile și ornamentele tavanelor și ale coloanelor curg ca într-o cascadă, iar fiecare curte, absolut fiecare, te întâmpină cu tăcerea înfiorată de susurul fântânilor. Șoptești fără să vrei în aceste curți și întorci capul, surprins, când în gândul tău se aude foșnetul unei rochii sau al unui condur, sau poate pașii gânditori ai vreunui rege. Ești pe un tărâm care aparține deja magiei. Cum au reușit maurii să cucerească o bucată din Europa îți poate povesti istoria, fără îndoială. Dar realitatea e acolo, în fața ochilor și a inimii tale. E magia boltelor și a caligrafiilor, a culorii și ceramicii, care pune stăpânire pe tine înainte să realizezi ce se întâmplă, de fapt. Și găsești, cumva, în ondulările nesfârșite ale arhitecturii mozarabe, motivul pentru care timpul și viața sunt altfel în această parte de lume.

Cum te vei întoarce la realitate, călătorule? Nu există alt drum decât înainte, până la capăt. Grădinile nesfârșite te primesc în răcoarea lor verde și te acceptă cu dragoste și înțelepciune. Să ieși? De ce? Aici e umbră și viață și liniște. Aici inima își găsește cântecul. Și inima mea cântă! Cântecul libertății, pe care l-a știut de la prima contracție. Cântecul iubirii. Cântecul pasiunii. Numai în Spania. Numai în Sevilla.