V-am tot povestit zilele astea că m-am înscris la un curs de scriere autobiografică. Mărturisesc că începusem articolul despre Dealu Mare și nu mai știam cum să continui. Îmi pierdusem vocea. După atâtea săptămâni și luni în care nu am mai scris, orbită de iureșul de evenimente din exterior, încercând cu disperare să fug și să procesez, eu cu mine, ceea ce se întâmplă, nu mai știam cum să traduc în cuvinte ceea ce îmi aminteam.
În viața mea, de multe ori au avut loc întâlniri stelare. Întâlniri norocoase, în care o persoană sau alta mi-a traversat calea și, nici una, nici două, m-am trezit că merge alături de mine. Fără ca eu să fac ceva pentru asta. Așa s-a întâmplat și cu Claudia. Acum vreo doi ani, ea își făcea curat în bibliotecă și a postat niște cărți de vânzare pe Facebook. Anunțul acela a ajuns la mine. Nu știu să explic, și probabil nu voi ști niciodată, dar ceva m-a îndemnat să cumpăr câteva dintre ele. Nu pot să spun că îmi trebuiau neapărat, și nici că erau chiar cărțile pe care visam să le citesc. Dar ceva îmi spunea că eu trebuie să cumpăr aceste cărți. Cunoașteți vocea aceea mică și sâcâitoare care vă împinge să faceți lucruri? Dacă nu, înseamnă că nu ascultați suficient de atent.
În mod ironic, printre cărți se afla și un ghid despre Amsterdam, unde visam să ajung, fără să am nici un plan concret la acel moment.
De la prima întâlnire cu Claudia, am știut că vom rămâne prietene. Ne-am văzut în București, în față la Novotel, și am stat de vorbă vreo jumătate de oră. Eu mă duceam la concert la Festivalul Enescu, ea avea și ea treabă prin București. Care erau șansele ca noi să ne întâlnim, vreodată? Am simțit sinceritate, autenticitate, căldură. Am simțit, din prima clipă, că pot fi eu însămi cu ea. Și ea la fel. Prietenia noastră a continuat, apoi, pe Facebook. Dacă vă întrebați, nu, nu e o prietenie din aceea unde ne spunem La mulți ani, foarte oficial, și ne întrebăm periodic ce mai facem. Claudia e o persoană extraordinară, extrem de sinceră, și care se adresează Facebook-ului exact ca unor prieteni. Și întrebările ei, postările ei, din când în când, îmi spuneau ce face și cum este. Am simțit câteva momente delicate, în viața ei profesională. Și am vorbit despre ele. Sincer, fără ascunzișuri. Fără să ne ascundem după formalități și protocoale. Am descoperit că suntem, amândouă, îndrăgostite de Roma. Mi-a povestit că a locuit acolo ceva timp, și din momentul acela am realizat cât suntem de asemănătoare: vorbeam despre aceleași locuri, cu același entuziasm. Suntem și foarte diferite, bineînțeles. Și asta e ceea ce propulsează prietenia noastră. Modul în care suntem diferite și alegem să căutăm acele diferențe dintre noi care se completează reciproc. Și totul a pornit de la niște cărți.
Claudia e profă. E modul ei de a trăi, nu știe să fie altfel, oricât ar încerca să își dovedească că poate să facă tot ce își propune, și, desigur, și reușește, a fi profă e cine este ea. Astfel încât în anul ăsta teribil de surprinzător și neobișnuit, ea s-a gândit că ar putea să facă ceva pentru cei care au nevoie de o profă: să facă un curs. Se numește Curs imperfect de scriere autobiografică (și vi-l recomand cu căldură). Dar acest articol nu este despre curs. Și nici despre cum ați putea să scrieți despre voi înșivă. Dacă ați dori acest lucru, bineînțeles.
Acest articol e despre faptul că la cursul Claudiei m-am întâlnit cu cinci femei extraordinare. Împreună cu ele am parcurs, ținându-ne de mână, virtual, drumul prin noi înșine pe care ne-au purtat exercițiile. Din primul moment. Din prima întâlnire. Și asta este ceea ce m-a impresionat adânc și m-a făcut să mă gândesc mai departe. Despre modul sincer, unic, în care unele femei știu să simtă persoana din fața lor și să îi întindă mâna. Pentru a o mângâia, sau pentru a o susține. Pentru a o conduce, sau pentru a o urma. Pentru a fi alături.
Am întâlnit această energie feminină specială în multe locuri în care am călătorit. Ca femeie, întotdeauna ai încredere în celelalte femei, indiferent de limba pe care o vorbești și indiferent de convingerile religioase pe care le ai. Femeile au capacitatea de a trece peste tot ce e superficial, atunci când trebuie, ajungând la ceea ce e esențial: inima și sufletul. După primele două zile de curs, am simțit că suntem un trib aparte. În care fiecare dintre noi își aduce contribuția inestimabilă la întreg. Fiecare dintre noi e rănită, într-un fel sau altul. Și voi sunteți. Și tu ești. Dar noi eram împreună pe drumul către a transforma acele răni în creație.
Când auziți despre scriere autobiografică, desigur că vă gândiți la cărți, bloguri, literatură, în vreo formă sau alta. Dar realitatea este că scrierea autobiografică este pentru tine însăți. E modul în care înțelegi ceea ce te doare, poate de puțin timp, poate de când abia îți mai amintești, modul în care, înțelegând, transformi în cuvinte și modul în care, controlând cuvintele, poți să gestionezi durerea. Nu neapărat poți să faci și pace cu ea. Cu unele dureri, cu care porți războaie lungi, de anduranță, e nevoie de mult mai mult. Dar în momentul în care o transformi în cuvinte și o expui, de față cu alte femei care te țin de mână și te acceptă, necondiționat, e momentul în care începi și tu să o accepți și, implicit, să o supui.
Cele cinci femei alături de care am făcut călătoria aceasta sunt femei speciale, deosebite. Sunt blânde, dar puternice. Sunt delicate și încăpățânate. Sunt femei care vor mai mult de la lume, de la ele însele și știu că au forța de a face mai mult. Sunt femei care au trecut peste începuturi, sau peste distanțe incredibile, care au pășit în afara șablonului pe care îl oferea viața și au îndrăznit să construiască lumea viselor lor. Sunt femei de vârste diferite, cu copii sau fără, sunt femei care își doresc să lase în urmă o lume schimbată, fie și doar cu un micron. Dar efectul fluturelui care bate din aripi asupra Atlanticului pentru a stârni un taifun deasupra Pacificului ne învață că acest micron va transforma totul.
Vă regăsiți în aceste femei? Sunt convinsă. Acest articol este o mână pe care eu o întind, la rândul meu, așa cum ele au întins-o către mine, susținându-mă pe când făceam pași nesiguri pe drumul meu, către tine. Cea care simți că niciodată nu ai putea. Cea care simți că niciodată nu ai îndrăzni. Cea care visezi și apoi îți spui că visele sunt o prostie. Nu, nu sunt. E suficient să le întinzi mâna și să le fii alături. Să ai încredere să crească. Și să faci câteva exerciții de vulnerabilitate.
Acum cinci ani nu visam că aș putea călători vreodată. Nici măcar prin mine. Acum cinci ani fugeam de mine și de adevăr. Acum cinci ani eram o persoană diferită. În anul când am cumpărat cărțile Claudiei, am călătorit la Amsterdam. Era doar una din numeroasele mele călătorii. Foarte curând după ce ghidul ei a ajuns la mine, am găsit o excursie și am plecat către ceea ce avea să devină una dintre țările mele preferate, Olanda. În anul când am cumpărat cărțile Claudiei, s-au schimbat multe pentru mine și pentru ea, și toate ne-au adus aici, în săptămânile acestea ale unui an neobișnuit în care ea m-a învățat cum să transform cuvintele în putere, iar celelalte femei de la curs m-au învățat ce înseamnă puterea adevărată.
Smaranda Acatrinei 