Am scris o bună parte din articolul ăsta anul trecut, pe vremea asta, când eram în Olanda. Și întâmplarea face că nu am reușit să îl public la timp. Zilele astea, vorbind cu Carmen, l-am redescoperit și mi-am dat seama cât e de important. Mai ales în perioada asta. Pentru că, pe de o parte, îmi aduce aminte de cât de liberi și lipsiți de griji eram anul trecut. Iar pe de altă parte mă face să realizez că cea mai importantă rană și cea mai mare cicatrice pe care acest virus o va lăsa în urmă este în cadrul comunităților. Însă tot comunitatea este cea care ne poate ajuta să ne vindecăm.
Comunitatea e în primul rând despre noi. Nu despre celălalt. Nu, ea este despre noi, despre mine și tine, care alegem să facem un pas în față, chiar dacă nu știm prea bine dacă direcția e bună sau dacă pasul e îndeajuns de mare și puternic. Comunitatea nu depinde de nicio delimitare temporală sau context istoric. Dacă veți privi în urmă, cu atenție și interes, veți descoperi că ele, comunitățile, sunt cele care au schimbat fața lumii. Cum? Într-un mod foarte simplu. Prin capacitatea mea de a rezona la tine, cel care citești, sau cel care te afli în fața mea pe stradă, dacă aleg să pășesc pentru o clipă în afara nebuloasei care apasă permanent pe umerii mei. Puterea noastră stă în firele invizibile care ne leagă și care ne fac să fim sprijin pentru cel de lângă noi, cunoscut sau nu, dacă alegem să privim în jur și nu în jos sau în urmă.
Prietena mea extraordinară, Carmen Manea, de trei ani, care se împlinesc pe 7 noiembrie, ne invită în sufrageria ei. În Bistro La noi. De trei ani, draga mea Carmen se încăpățânează să reziste. Angajează tineri cu energie și speranță în priviri. Insistă să te învețe, trecătorule, sa bei cafeaua fără zahăr, ca să nu îi distrugi magia. Insistă să creeze în mijlocul orașului o oază de liniște și de vibrație bună, tânără, pozitivă. Către ea s-au îndreptat, ca atrase de magnet, multe dintre comunitățile constituite mai demult sau mai recent. Pentru că sufrageria e primitoare. E relaxată. Îi primește deopotrivă pe cei mici și pe cei mari.
Într-o duminică oarecare ai putea, de exemplu, să întâlnești în bistro patru femei fenomenale care îndrăznesc să continue să citească și să dezbată cărțile citite, în epoca vitezei și a acordului conformist cu digitalul, practicat de marea majoritate pentru un pic de liniște în plus. Ele beau slow brew-uri aparent complicate, dar pline de arome, și discută aprins un Dickens sau o Ulițkaia, cu o pasiune pe care nu ai mai văzut-o demult. Sau ai putea să întâlnești un cuplu de tineri, ieșiți în plimbarea de duminică. Ea bea un ceai aromat, sau un capuccino cu inimioare de lapte pufos, iar el bea, timid și neștiind ce să facă cu mâinile mari, un espresso minuscul și intens.
Sau, într-o seară din săptămână, ai fi putut să dai, înainte de anul pandemic, peste o adunătură de tineri complet diferiți care sunt propulsați de o curiozitate nestinsă față de ceea ce se află dincolo de meseriile lor de fiecare zi. Și, pentru asta, discută, întreabă, merg înainte, mai profund sau mai superficial, mai departe, tot mai departe. Muzica clasică, empatie, finanțe și contabilitate, niciun domeniu nu e intangibil pentru ei. Aici, în sufrageria lui Carmen. Pentru că aici nimeni nu judecă pe nimeni. Nu există noțiuni tabu. Diversitatea e sărbătorită.
Sau ai putea sa întâlnești alți tineri. Care dau un concert cu o muzică tânără, pentru cei care simt la fel. Sau alții care vin, mânați de dorința de a face bine. De a dărui. De a da mai departe din binele lor. Tot la Carmen se adună. Și încă mulți alții. Cu distanțare și mască, bineînțeles.
La Bistro se adună energiile feminine, din când în când, în șezători, în care mâinile lucrează ca sufletul să se odihnească. Pentru că locul acesta mic și călduros se poate transforma și în sanctuar, unde lucruri miraculoase se întâmplă.
Nu ne cunoaștem între noi. Unii din vedere. Alții deloc. Dar există, de trei ani deja, un fir indestructibil care ne leagă. Bistro La noi. E o experiență. E locul unde ne deschidem. E locul unde putem să zâmbim fără motiv. E locul unde luăm o pauză din lumea dezlănțuită. E locul unde ne dăm voie sa fim vulnerabili.
Dacă scriu acestea, e pentru că îi datorez dragei mele Carmen oaza de liniște de pe strada mea. Oaza unde pot să fiu eu însămi. Unde pot să merg cu prietenii și să vorbim relaxat. Unde pot să merg singură și să îmi pun ordine în gânduri. Tot timpul alături de o cafea fabuloasă. Sau de un pahar de vin bun. Neapărat românesc.
Cea mai mare spaimă pe care am avut-o în primăvară a fost că bistroul va ceda și va dispărea sub avalanșa pandemiei și a incompetenței autorităților. Dar m-am înșelat. Ca orice lucru dătător de bine și frumos, bistroul a rezistat și, chiar mai mult, s-a reinventat. Ca să fie și mai primitor. Ca să ne primească cu și mai multă căldură, de care avem cea mai mare nevoie acum.
Ceea ce ne leagă? Carmen. Când intră, zâmbește tuturor. Și noi îi întoarcem zâmbetul. E ca tine, cand te întorci în spațiul confortabil al căminului tau, alaturi de prieteni care, bineînțeles, au adus, la rândul lor, alți prieteni.
La mulți ani, nouă! La mulți ani pentru că rezistăm, de trei ani. La mulți ani pentru că în anul ăsta ciudat am ales să ne reîntoarcem alături de noi. Alături de bistro, alături de comunitate. Pentru că în comunitate este forța noastră adevărată de a lupta cu tot ceea ce atacă din exterior. Și avem nevoie de locuri, cum e bistroul, pentru a ne recupera sufletește. La mulți ani, Bistro La noi! Să ne fii alături, la bine și la greu și să trecem prin toate, așa cum se cuvine, ținându-ne de mână.
Smaranda Acatrinei 