Autor: Smaranda Acatrinei

Am descoperit că îmi place să spun povești. Sunt povestitor și observator, călător prin lume, dar și prin timp și prin mine și îmi împart istorisirile cu toți cei care vor să se oprească pentru o clipă. Mi-am descoperit vocea de puțin timp și încerc să îi dau formele cele mai diverse ca să îmi descopăr vulnerabilitățile. Veți găsi în povestirile mele și arome și licori pentru că sunt o gurmandă de viață, încerc să o savurez în toate aspectele ei, chiar și în cele dureroase. Mă pasionează arhitectura, istoria, sculptura, pictura, dar cea care mă definește este muzica. Sunt în esență un om obișnuit, cu pasiuni obișnuite, iar acest blog nu ar fi existat dacă nu ar fi fost prietenii mei, care m-au bătut la cap.

Kit de călătorie

1. Parfumul

V-am mai povestit despre prietena mea, Claudia. Cea care mă învață să fac primii pași în ale scrierii (autobiografice sau nu). Acum vreo două săptămâni, Claudia n-a mai rezistat tentației și chemării imperative a Romei, așa că și-a luat inima în dinți, a sărit în avion, și s-a gândit să ne ia și pe noi, prietenele ei de acasă, în bagajul inimii sale. Și așa m-am plimbat săptămâna trecută pe străzile Romei, văzute prin ochii ei, și m-am pus să scriu cuminte exerciții, imaginându-mi că sunt în Giardino degli Aranci și că văd orașul etern la picioarele mele.

Iar unul dintre exercițiile Claudiei vorbea despre parfumul sau parfumurile pe care ne place să le purtăm, într-o zi obișnuită sau într-o zi specială. Sau într-o călătorie. Ceea ce mi-a reamintit de călătoria mea de acum doi ani la Roma. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc cât și cum mă definește parfumul sau parfumurile pe care le port. Și mi-a trezit și mie, subit și puternic, dorul de orașul ăsta incredibil de frumos. Și m-am gândit că aș putea să fac un „kit” de călătorie, către ce destinație vă doriți voi cel mai tare în acest moment, sau către ce destinație aveți nevoie să vă îmbarcați, ca să vă redescoperiți, sau ca să descoperiți cine sunteți atunci când nu sunteți acasă. Așa cum se întâmplă când ești în Roma. Un kit care începe cu un parfum.

Dintotdeauna mi-a plăcut la nebunie citatul ăsta:

I hope to arrive at my death late, in love and a little drunk.
And wearing an unforgettable perfume, aș zice eu.

Am cinci parfumuri cu care mă dau pe rând, zilele astea, în funcție de ce am de făcut. Care nu sunt tot timpul aceleași, pentru că, de fapt, am zece parfumuri în dulap, ca să pot să alternez atunci când mă plictisesc. Însă parfumul zilelor mele cu totul speciale e complet diferit și complet inconfundabil. Și irepetabil, în același timp. Pentru că e parfumul vieții mele: cu note de cafea amară, neapărat la ibric, în răcoarea dimineții, și cu subnote de croissant proaspăt sau biscuiți cu speculoos, în zilele ploioase; cu extract de parfum de cărți, multe, noi și vechi, cerneală de tipografie, hârtie îngălbenită, sau nouă, și lipici de legătorie; cu note de vârf de briză de mare, fie ea și doar de la o lumânare parfumată, chemând țipetele pescărușilor, doar ghicite, în aerul care stă, greu și fierbinte; cu mijloc de măr oxidat și miez de pâine din șampania franțuzească pe care o cumpăr într-o zi de marți pentru că merit, sau de piper, ciocolată și dulceață de vișine din Shirazul pe care îl desfac într-o joi de noiembrie, tot pentru că merit; cu asortiment de brânză maturată și gorgonzola piccante, și cu vârfuri olfactive de curmale coapte și lipicioase; cu arome subtile de busuioc și sos bolognese, ca înghețata pe care am mâncat-o în Parma acum doi ani (cu aromă de spaghete bolognese, da, genială!); cu bază de tei și gardenie, și cu finisaj de aeroport gălăgios și răcoros, cu cafeaua (sau mimosa) pe care o beau, indiferent de oră, doar ca să pot să asociez momentul plecării cu un miros și să mi-l impregnez în parfumul zilelor mele.

Când călătoresc, nu mă dau cu parfum. Pentru că vreau să absorb destinația mea cu totul, chiar și prin porii fiecărui centimentru de piele. Pentru că vreau să mă desprind atât de complet și de profund de cine sunt atunci când sunt acasă, încât nu vreau să îmi păstrez nici măcar parfumul. Pentru că vreau să îmi amintesc fiecare clipă și fiecare secundă a călătoriei, asociind-o cu parfumurile și aromele pe care le întâlnesc acolo unde mă duc. Pentru că oriunde aș fi și oriunde aș călători, vreau să las să mă transforme până și în preferința pentru un parfum sau altul.

Când am călătorit ultima oară în Roma, am avut parfumul răcoros al marmurii din Villa Borghese, din San Pietro și din Vaticanul infinit de frumos. Cu vârfuri inconfundabile de gelato și de pizza Capricciosa, și cu notele aftershave-ului chelnerului de la trattoria micuță de lângă apartamentul unde am stat, care râdea de mine și de prietena mea pentru că amândouă comandam același lucru. Cu mijloc de parfum de baloane de săpun din Piazza del Popolo și cu bază de briză umedă din fața fântânii Trevi.

*Bernini – Apollo și Dafne, Villa Borghese*

Există câteva constante în viețile noastre. Câteva puncte fixe, reconfortante, care ne ancorează și ne conduc adânc rădăcinile către miezul inimii noastre. Unul dintre ele ar fi că parfumul e o declinare a frumuseții pe care o căutăm și de care avem nevoie. Altul ar fi că avem cu toții nevoie de o călătorie la Roma, într-un punct sau altul al poveștii noastre. Pentru că Roma este viața însăși. Pentru că Italia e „una terra di santi, poeti, navigatori e campioni d’Europa”. Și, brusc, după o finală de campionat de fotbal, descoperim că viața revine încetul cu încetul în fiecare dintre noi. Cu parfumul ei, diferit, schimbător sau stabil, după cum ne spune nasul, instinctul, inima și speranța.

Și, ca orice călătorie, și cea la Roma trebuie revizitată sau refăcută, mai des, sau mai rar, după cum simte călătorul. Pentru că ăsta este unul dintre marile privilegii, de care nu ne bucurăm îndeajuns: Roma întotdeauna ne mai dă o șansă. Să îi descoperim toate parfumurile, sau să descoperim cum parfumul ei, decantat timp de milenii, reușește să îl facă pe al nostru de neuitat. Să ne dăm seama cine suntem față de ultimul popas în Piazza di Spagna, sau față de ultima fotografie pe care am făcut-o cu Colosseumul. Care să încăpățânează să rămână spectaculos, de oricâte ori l-ai vedea.

Cred că anul acesta voi ajunge din nou la Roma. Simt că parfumul vieții mele are nevoie de albastrul imaculat al cerului roman deasupra podului Sant’Angelo. Vă țin la curent. Dar până atunci, îmi pregătesc kitul de călătorie.

Poveste despre noi. Bistro La noi.

Am scris o bună parte din articolul ăsta anul trecut, pe vremea asta, când eram în Olanda. Și întâmplarea face că nu am reușit să îl public la timp. Zilele astea, vorbind cu Carmen, l-am redescoperit și mi-am dat seama cât e de important. Mai ales în perioada asta. Pentru că, pe de o parte, îmi aduce aminte de cât de liberi și lipsiți de griji eram anul trecut. Iar pe de altă parte mă face să realizez că cea mai importantă rană și cea mai mare cicatrice pe care acest virus o va lăsa în urmă este în cadrul comunităților. Însă tot comunitatea este cea care ne poate ajuta să ne vindecăm.

Comunitatea e în primul rând despre noi. Nu despre celălalt. Nu, ea este despre noi, despre mine și tine, care alegem să facem un pas în față, chiar dacă nu știm prea bine dacă direcția e bună sau dacă pasul e îndeajuns de mare și puternic. Comunitatea nu depinde de nicio delimitare temporală sau context istoric. Dacă veți privi în urmă, cu atenție și interes, veți descoperi că ele, comunitățile, sunt cele care au schimbat fața lumii. Cum? Într-un mod foarte simplu. Prin capacitatea mea de a rezona la tine, cel care citești, sau cel care te afli în fața mea pe stradă, dacă aleg să pășesc pentru o clipă în afara nebuloasei care apasă permanent pe umerii mei. Puterea noastră stă în firele invizibile care ne leagă și care ne fac să fim sprijin pentru cel de lângă noi, cunoscut sau nu, dacă alegem să privim în jur și nu în jos sau în urmă.

Prietena mea extraordinară, Carmen Manea, de trei ani, care se împlinesc pe 7 noiembrie, ne invită în sufrageria ei. În Bistro La noi. De trei ani, draga mea Carmen se încăpățânează să reziste. Angajează tineri cu energie și speranță în priviri. Insistă să te învețe, trecătorule, sa bei cafeaua fără zahăr, ca să nu îi distrugi magia. Insistă să creeze în mijlocul orașului o oază de liniște și de vibrație bună, tânără, pozitivă. Către ea s-au îndreptat, ca atrase de magnet, multe dintre comunitățile constituite mai demult sau mai recent. Pentru că sufrageria e primitoare. E relaxată. Îi primește deopotrivă pe cei mici și pe cei mari.

Într-o duminică oarecare ai putea, de exemplu, să întâlnești în bistro patru femei fenomenale care îndrăznesc să continue să citească și să dezbată cărțile citite, în epoca vitezei și a acordului conformist cu digitalul, practicat de marea majoritate pentru un pic de liniște în plus. Ele beau slow brew-uri aparent complicate, dar pline de arome, și discută aprins un Dickens sau o Ulițkaia, cu o pasiune pe care nu ai mai văzut-o demult. Sau ai putea să întâlnești un cuplu de tineri, ieșiți în plimbarea de duminică. Ea bea un ceai aromat, sau un capuccino cu inimioare de lapte pufos, iar el bea, timid și neștiind ce să facă cu mâinile mari, un espresso minuscul și intens.

Sau, într-o seară din săptămână, ai fi putut să dai, înainte de anul pandemic, peste o adunătură de tineri complet diferiți care sunt propulsați de o curiozitate nestinsă față de ceea ce se află dincolo de meseriile lor de fiecare zi. Și, pentru asta, discută, întreabă, merg înainte, mai profund sau mai superficial, mai departe, tot mai departe. Muzica clasică, empatie, finanțe și contabilitate, niciun domeniu nu e intangibil pentru ei. Aici, în sufrageria lui Carmen. Pentru că aici nimeni nu judecă pe nimeni. Nu există noțiuni tabu. Diversitatea e sărbătorită.

Sau ai putea sa întâlnești alți tineri. Care dau un concert cu o muzică tânără, pentru cei care simt la fel. Sau alții care vin, mânați de dorința de a face bine. De a dărui. De a da mai departe din binele lor. Tot la Carmen se adună. Și încă mulți alții. Cu distanțare și mască, bineînțeles.

La Bistro se adună energiile feminine, din când în când, în șezători, în care mâinile lucrează ca sufletul să se odihnească. Pentru că locul acesta mic și călduros se poate transforma și în sanctuar, unde lucruri miraculoase se întâmplă.

Nu ne cunoaștem între noi. Unii din vedere. Alții deloc. Dar există, de trei ani deja, un fir indestructibil care ne leagă. Bistro La noi. E o experiență. E locul unde ne deschidem. E locul unde putem să zâmbim fără motiv. E locul unde luăm o pauză din lumea dezlănțuită. E locul unde ne dăm voie sa fim vulnerabili.

Dacă scriu acestea, e pentru că îi datorez dragei mele Carmen oaza de liniște de pe strada mea. Oaza unde pot să fiu eu însămi. Unde pot să merg cu prietenii și să vorbim relaxat. Unde pot să merg singură și să îmi pun ordine în gânduri. Tot timpul alături de o cafea fabuloasă. Sau de un pahar de vin bun. Neapărat românesc.

Cea mai mare spaimă pe care am avut-o în primăvară a fost că bistroul va ceda și va dispărea sub avalanșa pandemiei și a incompetenței autorităților. Dar m-am înșelat. Ca orice lucru dătător de bine și frumos, bistroul a rezistat și, chiar mai mult, s-a reinventat. Ca să fie și mai primitor. Ca să ne primească cu și mai multă căldură, de care avem cea mai mare nevoie acum.

Ceea ce ne leagă? Carmen. Când intră, zâmbește tuturor. Și noi îi întoarcem zâmbetul. E ca tine, cand te întorci în spațiul confortabil al căminului tau, alaturi de prieteni care, bineînțeles, au adus, la rândul lor, alți prieteni.

La mulți ani, nouă! La mulți ani pentru că rezistăm, de trei ani. La mulți ani pentru că în anul ăsta ciudat am ales să ne reîntoarcem alături de noi. Alături de bistro, alături de comunitate. Pentru că în comunitate este forța noastră adevărată de a lupta cu tot ceea ce atacă din exterior. Și avem nevoie de locuri, cum e bistroul, pentru a ne recupera sufletește. La mulți ani, Bistro La noi! Să ne fii alături, la bine și la greu și să trecem prin toate, așa cum se cuvine, ținându-ne de mână.

Imagine de la începutul anului 2020: Cosmina Hatmanu

Poveste despre artă, putere și Albert Camus

Săptămâna care se încheie a fost una dificilă pentru mine. Vești triste și îngrijorări pentru prieteni bolnavi m-au măcinat și m-au făcut să îmi pierd somnul câteva nopți la rând. M-am gândit îndelung la frica și tristețea care ne înconjoară. Și la modul cum reacționăm, și la ceea ce va urma. La cum amplificăm sau nu, sau refuzăm, sau acceptăm. La ce facem cu toată avalanșa de informație. Mi-am amintit de un text care mie îmi place foarte mult, și pe care l-am citit și recitit de mai multe ori, descoperind de fiecare dată conotații noi.

Pe 28 martie 1946, scriitorul francez Albert Camus ținea o prelegere în Statele Unite ale Americii despre ceea ce se întâmpla în Franța și în întreaga Europă după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale. Textul, intitulat La crise de l’homme (Criza omului), povestește despre criza unei generații, în fapt, criza întregii umanități. Iar paragrafele care mi se par dureros de reale și de prezente, acum, în perioada prin care trecem cu toții, sunt acestea două:

Da. Există o criză a umanității, pentru că în lumea de astăzi putem să contemplăm moartea sau tortura unei ființe umane cu indiferență, cu îngrijorare prietenească, cu interes științific sau pur și simplu cu pasivitate.

Da. Există o criză a umanității. Pentru că uciderea unei persoane poate fi privită cu alte sentimente decât oroarea și revolta pe care ar trebui să le provoace. Pentru că suferința umană este acceptată ca o obligație oarecum plictisitoare, la fel cu procurarea de provizii sau cu statul la coadă pentru o bucată de unt.

Îndrăznesc să cred că recunoașteți o imagine familiară în ceea ce povestește marele scriitor despre Europa postbelică a acelor ani. Și locul de care îmi amintește această conferință și această perioadă, și procesarea acestei crize, este palatul Residenz din München.

Am fost la München pentru câteva zile, anul trecut. Mult prea puțin pentru acest oraș impresionant, cu oameni veseli și energici. Iar unul dintre muzeele care a lăsat o amprentă adâncă asupra mea a fost palatul Residenz. Nu am realizat atunci completa lui semnificație.

Reședință princiară și regală timp de nu mai puțin de 700 de ani, magnificul palat al prinților electori de Bavaria a fost distrus în procent de aproximativ 80% în timpul războiului mondial, de bombardamentele care au lovit cel de-al doilea oraș ca importanță din Reichul fascist. Acum 70 și ceva de ani, pentru o perspectivă temporală mai concretă. Puterea economică și rigoarea germană a început reconstrucția și restaurarea sa încă din 1953, proces de durată, încheiat parțial în 2003. Deschis astăzi publicului larg, palatul de reședință al celor mai puternici oameni din Bavaria se laudă că este unul dintre cele mai frumoase și mai mari palate-muzee din Germania. În același timp, el are o semnificație mult mai importantă și mai subtilă: cea a rezilienței și rezistenței umane, a capacității de a depăși orice obstacol și de a reface, din cenușă, ceea ce pare distrus pentru totdeauna.

Mai mult decât atât, marile sale saloane, refăcute după imagini și desene din cronici, adăpostesc colecțiile prețioase ale prinților electori și regilor Bavariei, care au reușit să fie salvate în timpul conflagrației. Impozanta sală Antiquarium, cu busturile sale grecești și romane, este restaurată până la cel mai mic detaliu. Saloanele prinților și principeselor sunt acoperite cu decorațiuni aurite și conțin în vitrinele luminate puternice obiecte de o frumusețe rară.

Colecția de busturi antice din Sala Antiquarium

În criza umanității lui Camus era vorba despre generația celor născuți în timpul primului război mondial. Crescuți într-o perioadă plină de zbucium și trecuți printr-o criză economică care a afectat întreaga lume, ei nu credeau în nimic și erau dornici să se revolte. Era, înainte de toate, o generație care inventa, amplifica și complica birocrația, pentru a ascunde și justifica absența căldurii și interacțiunii umane. Sună cunoscut?

În epoca în care ducii, prinții electori de Bavaria, mai târziu regi, au guvernat teritoriile de la sud de Dunăre, nu era nimic mai prețios ca interacțiunea umană. Fie ea beligerantă, ostilă sau prietenească, plină de iubire, sau chiar coordonată de ritualurile de credință, apropierea dintre oameni, dincolo de distanțe și interese de putere, era ceea ce mișca lumea. Viața era scurtă, plină de neprevăzut, concentrată pe nemurire prin ceea ce urmărea să lase moștenire și nu prin prelungirea călătoriei personale. Lucru care se reflecta în impresionantele colecții de obiecte de artă, de bijuterii, sculpturi din pietre semiprețioase, relicvarii, tapiserii și cabinete din palat. Arta era modul principal de a contura amprenta pe care urma să o lași asupra lumii.

Relicvarium din abanos, fildeș, cu rubine și pietre prețioase

Vas de cristal de stâncă cu ornamente din aur

Palatul Residenz – ordine militare aparținând regilor Bavariei

Arta de astăzi se zbate să supraviețuiască. Transformată din dar al zeilor și simbol al puterii financiare în produs care trebuie vândut, cu marketing și toate cele aferente, și care, din păcate, nu produce suficient încât să se autosusțină, arta de astăzi iese în stradă ca să protesteze și să își justifice necesitatea prezenței sale în societate. Sau îndură acuzațiile directorilor înnebuniți din cauza suspendării spectacolelor. Când, de fapt, ea și slujitorii săi sunt primii pe care cei puternici ar trebui să îi pună la adăpost. Nu pentru că noi avem nevoie de ea pentru a fi întregi sufletește. Ci pentru că ei au nevoie de ea, pentru a-și arăta puterea. La fel cum toate colecțiile prețioase din Residenz au fost salvate, pentru că au fost puse la adăpost de bombardamentele devastatoare. Pentru ca Germania să își demonstreze puterea de a renaște și de a repara și de a merge înainte. De a depăși un trecut dureros. Astăzi, opere imense se închid pentru că nu își pot susține financiar activitatea, artiști sunt nevoiți să țină discursuri imploratoare pentru a-și asigura puțină protecție. În timp ce ducii, prinții electori și regii Bavariei au construit un teatru de operă la palat și colecționau tapiserii, mobilier și obiecte valoroase, pentru a-și demonstra puterea, rafinamentul, educația.

Într-o lume deconectată, mai ales fizic, în care învățăm cu greu să ne identificăm și să ne numim emoțiile, distribuim în realitatea virtuală în care evadăm, din când în când, câte un protest trist și amar al unui artist. Dar ne și revoltăm? Sau îl privim, cum spunea Camus, cu indiferență sau cu pasivitate? Până la urmă, există mai multe moduri de a ucide, nu-i așa?

În încheierea conferinței, Camus scrie o frază cheie:

Cei care spun sau scriu că scopul justifică mijloacele, cei care spun sau scriu că măreția se măsoară prin forță, sunt absolut responsabili pentru acumularea atroce de crime care desfigurează Europa actuală.

Puterea nu se măsoară prin forță, ci prin creație. Prin artă. München e doar unul dintre exemple. La fel de bine ar putea să fie Luvrul, National Gallery, Prado, Vaticanul, Uffizzi și toată Florența. Nu există putere în legi, măsuri și hotărâri, ci doar teamă, atâta timp cât ele nu sunt susținute și bazate pe compasiune. Chiar astăzi am văzut filmarea unui discurs ținut de un lord în Parlamentul englez pentru a susține muzicienii și artiștii. Ironia e că un astfel de discurs nu ar trebui să fie necesar. Ironia e că noi toți ar trebui să fim zguduiți de ceea ce se întâmplă cu arta în lume. Ironia e că ar trebui să pornim un uragan.

Și stau și mă întreb: care e, acum, adevărata criză a umanității? Camus vorbea în 1946 despre generația care trebuia să își asume reconstruirea valorilor morale ale unui întreg continent, după devastarea produsă de un război care a durat ani întregi și care a făcut milioane de victime. Sunt curioasă despre ce ar fi vorbit el astăzi. Sau anul viitor. Când mă voi întoarce la München și voi revedea, o știu deja, fabuloasa reședință a prinților electori de Bavaria.

Poveste despre ploaie, albastru și ceai

Am aflat încă de la începutul anului trecut de expoziția Brâncuși de la Bruxelles, care se deschidea pe 2 octombrie, și am știut, de când am auzit de ea, că voi ajunge acolo. Însă despre ea vă povestesc în alt articol. Când mă gândeam la această călătorie, mi-am propus, dintr-o dată, să mă duc și un pic până pe tărâmul Țărilor de Jos. De care v-am povestit că m-am îndrăgostit acum câțiva ani. Și deși îmi doream și încă îmi doresc să ajung să văd absolut toate locurile unde fabuloasele mori de vânt își înalță siluetele pe linia orizontului, în incursiunea de anul trecut am simțit impulsul irezistibil să explorez albastrul și toamna. Albastrul lui Vermeer și cel de la Delft. Toamna într-o țară unde „plouă de trei ori pe săptămână”.

Și da, a plouat. Mult și benefic și generos. Chestia foarte interesantă cu ploaia e că te obligă să faci lucruri neobișnuite. Fie să te contemplezi cu atenție – Oare chiar mă deranjează ploaia asta? Oare ar trebui să o iau la fugă și să nu privesc în jur? Fie să intri, fără să te gândești prea mult, într-un muzeu care ți se ivește în cale și să descoperi universul familiei olandeze din secolul XIX. Fie să te bucuri, în completă și deplină singurătate, de privilegiul unui ceai cu tine însăți. Sau chiar de șansa de a fi singură într-un muzeu.

Deja știți că ador muzeele de artă și că mă fascinează maeștrii olandezi. Iar când am aflat că Fata cu cercelul de perlă e la Haga, am înțeles că ea este unul dintre obiectivele călătoriei mele. Ceea ce poate nu v-am spus încă, este faptul că îmi plac muzeele dimineața devreme. Astfel încât am intrat în Mauritshuis chiar când și-a deschis porțile, împreună cu, poate, încă cinci persoane. Ploaia începuse deja să cadă pe străzile din Haga, care se trezeau încet la viață. Alături de un pescăruș care aștepta răbdător să îl fotografiez și să capete, probabil, ceva de mâcare.

Dimineața, în marile muzee, se întâmplă un fenomen aparte. Pentru că înainte să năvălească grupurile de turiști, cu ghid și explicații multe și opriri prelungi în fața anumitor tablouri, poți să guști plăcerea de a avea toată acea artă doar pentru tine. Și, poate, să legi o conversație cu un complet necunoscut, american poate, despre cromatica portretelor lui Rembrandt. Și să îi povestești cum tocmai ai văzut la Prado o expoziție despre portretele maeștrilor olandezi și Velazquez. Și să admiri, în deplină tăcere, Lecția de anatomie a lui Rembrandt. Și tulburătoarea Fată cu cercelul de perlă a lui Vermeer, bineînțeles. Să asculți scârțâitul parchetului și felul cum traversa de mochetă amortizează zgomotul pașilor tăi. Să simți în nări mirosul lambriurilor de lemn și al tapetului de mătase, să inspiri aerul cu umiditate perfectă. Să te întâlnești cu o doamnă în vârstă care să îți împărtășească faptul că și ei îi place muzeul acesta la prima oră a dimineții, când se poate bucura pe îndelete de emoțiile pânzelor. În aceste întâlniri scurte, în care nu schimbi nume, numere de telefon sau adrese, regăsești, caldă și confortabilă, nevoia umană de interacțiune. De a împărtăși frumusețea care se cuibărește în sufletul tău atunci când privești pânze pictate acum sute de ani. Când accepți, cu uimire, că mesajul pictorului a ajuns până la tine, dincolo de timp.

Mauritshuis. Sala cu *Lecția de anatomie* de Rembrandt Harmensz van Rijn

Mauritshuis. Fata cu cercelul de perlă de Johannes Vermeer

Nu știu cât timp am stat la Mauritshuis. Nici nu e important, de altfel. Am plecat în momentul în care a început să se aglomereze. Iar când am ieșit, m-am îndreptat către Delft. Unde aveam o rezervare pentru a lua ceaiul la un vechi și renumit atelier de porțelanuri.

Ploaia care s-a pornit zilele trecute mi-a amintit de ploaia aceea din Delft. Vreme de Olanda se spune pe acolo. Iar ploaia asta m-a îndemnat, pentru că mai aveam timp suficient până la ceai, să mă opresc mai întâi la un muzeu, în speranța de a mă adăposti și de a mă usca puțin.

Dacă o să vă spun numele lui Paul Tetar van Elven, cu siguranță nu îl veți reține prea mult timp. Nu a avut, acest domn van Elven, vreo contribuție marcantă la istoria, mare sau mică, a destinelor omenești din secolele trecute. A fost doar un om obișnuit, iubitor de frumos, colecționar de porțelanuri, pictor și copiator, cum era pe atunci moda, al marilor maeștri olandezi. Însă domnul van Elven era un olandez tipic, și, pentru că, acolo, individul își găsește sensul prin ceea ce aduce el comunității, în momentul în care și-a simțit sfârșitul aproape, și-a donat casa și toate colecțiile din ea orașului Delft, pentru a o transforma în muzeu.

Astăzi, turiștii străini sunt puțini în casa domnului Paul Tetar, și nobilele doamne în vârstă care au grijă de ea vorbesc puțină engleză. Nici site-ul nu are o altă versiune decât cea în limba Țărilor de Jos. Însă bucuria lor, când intri, zâmbetul deschis și mândria cu care îți povestesc despre proprietarul casei, atmosfera intimă din salon, biroul în care pare că până mai ieri s-a făcut focul în șemineul mare, transformă experiența într-un moment suspendat în timp. Nu știu cât am stat acolo. Știu că m-am bucurat cât am putut de mult de căldura interiorului. De culori, de lumina colecțiilor, de amprenta umană încă prezentă. Mi-am imaginat bucuria colecționarului când aducea acasă o nouă achiziție, concentrarea pictorului la realizarea comenzilor, căldura căminului care îl aștepta când revenea din călătorii, momentele lui de liniște, poate după cină, în salonul de jos.

Toată după-amiaza aceea în Delft încă mi se pare ireală și suspendată într-un vis. Și încă mă face să zâmbesc.

Pentru că atunci când am ajuns la atelierul de porțelanuri, pentru a lua ceaiul, udă de ploaia care nu mai contenea, înăuntru era cald și bine, și mirosea a vanilie și a scorțișoară. Eram singură pe terasa închisă unde era pregătit ceaiul meu, iar telefonul mi se descărcase pe jumătate. Și pentru că singura priză era la bar, am câștigat, dintr-o dată, imensul privilegiu de a mă afla în propria mea companie. Nu știu să vă spun dacă aroma rooibos-ului, pe care nu o voi uita niciodată, condimentele din prăjiturelele de pe platouri, albastrul porțelanului sau sunetul ploii de afară sunt cele care mi-au fixat în memorie acest moment. În care zâmbeam pentru că era cald și bine în interiorul meu. În care nu mă uitam la ceas și nu îmi făceam liste în gând. În care puteam să îmi amintesc de tăcerea din Mauritshuis de dimineață. În care puteam să păstrez tăcerea și în mine.

E curios, nu-i așa, cum călătorim la mulți kilometri depărtare pentru a găsi liniștea din noi. Cum avem nevoie de lucruri atât de simple pentru a ne regăsi și a ne realinia. Ca un ceai, puțină ploaie și puțin albastru.

După-amiaza mea târzie de toamnă s-a încheiat la Delft cu un apus de soare care m-a fermecat pentru totdeauna. Ploaia se oprise când am terminat ceaiul și m-am îndreptat alene către stația de tramvai care mă ducea la Haga și, mai departe, către hotel. Și am rămas cu apusul acela de soare și cu nuanțele cerului în inimă și în suflet mult timp după aceea. Și cu ritmul după-amiezii de turist prin Țările de Jos, în care timpul se măsoară în cești de ceai delicat ca o metaforă și prăjiturele mici, cu gust de Orient. Și în care albastrul tablourilor lui Vermeer se declină, către seară, în mii de nuanțe dintr-o paletă magică. De câte ori povestesc despre Olanda, am în minte, ca o madlenă, vorba prietenei mele Claudia, această toamnă. Cu ploaie și cu foarte multe culori. Și cu foarte multă liniște.

Poveste despre trecut. Grecia

De vreo săptămână mă bântuie versurile cu care începe Iliada:

„Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse…”

Și încerc din greu să rememorez călătoria mea prin Grecia. Nu e că nu îmi amintesc. Doar că nu știu cum să o povestesc. Pentru că poveștile sunt mai greu de descoperit în țara asta.

Când traversezi cu ferryboat-ul către insulele Greciei, dimineața devreme, zeii olimpieni, aflați în cine știe ce refugiu ascuns, se distrează uneori să îți arunce câte o rază prin deschizătura norilor, sau să se uite curioși către ciudatele nave care traversează cu greu marea, supraîncărcate cu turiști și mașini.

Grecia de astăzi e departe de Ellada magică a Iliadei, a aheilor și troienilor, a lui Homer, Socrate, Platon și Praxiteles. Grecia vacanțelor noastre de vară, a plajelor întinse și a apelor infinit de albastre, are coloanele zvelte măcinate de trecerea timpului, iar culorile frescelor pot fi văzute doar la lumina neonului. Trista cetate Mycene, cu zidurile împrăștiate în cele patru zări, și-a donat demult fabulosul său tezaur muzeelor din Atena. Colina Acropole îndură, cu calmul mileniilor, hoardele de turiști, știindu-și delicatele cariatide la adăpost în alte muzee și viitorul în mâna zeiței înțelepciunii. Nimfele nu se mai ascund după migdalii plini de rod în noiembrie, iar zeii nu mai fac incursiuni impulsive pe sub portocalii grei de fructe, după vreo muritoare imprudentă.

M-am plimbat prin Grecia la un început de noiembrie, acum doi ani. Și i-am admirat livezile de migdali și portocali în pârg, soarele blând de amiază și aerul sărat al Mediteranei. Și mi-am amintit, fără să vreau, de Troia, de Ahile și Ulisse și de războaiele nesfârșite ale zeilor.

Chiar dacă Olimpul de astăzi e mut, colinele uscate și aride ale insulelor, meteorele spectaculoase, peisajele care se deschid dintr-o dată în fața privirii, toate sunt ca o incantație ritualică, tăcută, către îndurarea zeilor pentru încă o zi și încă o recoltă. „Cântă, zeiță…”

De la mănăstirile de la Meteora, până la Mycene, Acropolis și Aegina am parcurs Grecia cu ajutorul agenției mele preferate. Și m-am aventurat, pe una dintre insule, să pătrund dincolo de ceea ce grecii pun frumos în vitrina de expoziție pentru turiști, și am pornit, singură, inițial doar să explorez puțin. Aveam să fiu surprinsă. La mică distanță de biserica Sfântului Nectarie Taumaturgul, pe insula fisticului, Aegina, se află ruinele cetății Paleachora, orașul vechi al insulei, capitala ei timp de mai bine de un mileniu. Tot ce mai rămâne, astăzi, din ea, sunt 70 de biserici, datând în principal din Evul Mediu, din care 33 sunt deschise pentru credincioși. Nu e însă aproape nimeni pe dealul cetății. Nu știe niciunul dintre turiștii dornici de relaxare de locul acesta unde liniștea e absolută, și de unde se vede aproape întreaga insulă. E pierdută aproape pentru totdeauna istoria lui, așa cum e pierdută pentru eternitate și Troia și soarta adevărată a lui Agamemnon. Nu e pe nicio listă celebră, nu e înconjurat de eternele suveniruri de origine îndoielnică. Lăsat sub cerul liber al istoriei, orașul își urmează drumul firesc către dispariție. La fel cum e și soarta tuturor celor pe care Iliada îi cântă cu venerație.

Am petrecut pe dealul Paleachorei aproape două ore, urcând și coborând, intrând și fotografiind. Privind în jur. Sentimentul că sunt în afara timpului m-a urmărit, extrem de puternic, și sentimentul că mă aflu la un capăt de lume. Și, probabil, chiar așa și era. Mă aflam la sfârșitul unei lumi, la sfârșitul unui timp care nu se va mai întoarce niciodată. Cetatea Paleachorei a rezistat nenumăratelor atacuri sarazine, pe tot parcursul Evului Mediu și al modernității, pentru că sunt de-abia 200 de ani de când locuitorii ei au părăsit-o pentru a-și construi portul la malul mării. Dar nimeni nu mai are timp pentru trecut. Iar tăcerea și misterul ei mi-au lăsat o amprentă profundă în memorie, pe care nu am uitat-o până astăzi. Coborând și urcând pe potecile ei prăfuite mi-am amintit, dintr-o dată de goana neobosită a lui Ahile după nemurire. Și a noastră, a tuturor, nu-i așa?

„Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câni și la feluri de păsări
și împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, și dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dânșii iscată.”

În praful Paleachorei stau visele locuitorilor, durerile și suferințele lor, uitate pentru totdeauna. Și pe tot parcursul excursiei m-a tulburat misterul acestui loc complet părăsit. M-a făcut să mă gândesc și mai departe, la soarta unei țări, cândva leagănul civilizației pe care o trăim astăzi, acum redusă doar la plajele ei și la puritatea valurilor apelor sale albastre. Unde e Grecia de altădată? Unde e Ellada?

Grecia e, poate, țara mănăstirilor așezate în locuri inaccesibile, a atelierelor de icoane și a pelerinajelor pline de credință. Iar civilizația helenistică pe care Alexandru a dus-o până în exotica Persie o găsești doar în tine când peripatetizezi, fără să o știi, fără să știi măcar ce înseamnă, cu vreun prieten bun, fugind, anacronic și desuet, de viteza prezentului. Doar măștile de aur din Muzeul de Istorie elen mai păstrează trăsăturile regilor fără nume din Mycene, pentru că știința încă nu i-a dat lui Agamemnon un chip, sau chiar dreptul la viață, în timp ce, în vitrine, șirurile întregi de bijuterii de aur amintesc forma brațelor frumoaselor femei ce le vor fi purtat. Să fi fost oare și Elena războiului troian printre ele? A trecut atât de mult timp, și atât de multe greutăți peste ele, încât nimeni nu mai știe povestea lor. Pietrele surde și mute ale siturilor arheologice, praful dealurilor, vântul din pânzele pescarilor, doar ele ar putea să te îndrume pe urmele marilor dispăruți. Nici măcar muzica nu se mai păstrează.

Mască și armură de rege, din tezaurul micenian, secolul XVI î. Hr.

Bijuterii din tezaurul micenian. Muzeul de Istorie din Atena

Aceasta e, poate, și povestea Greciei: una despre uitare. A unei istorii care a dat naștere societății umane, așa cum arată ea astăzi. Imperfectă, dar perfectibilă la nesfârșit. Păstrându-l pe Aristotel măcar în gândire, dacă nu în amprenta pământului. Grecia e astăzi despre vacanță și despre soare, despre nisip și albastrul mării, despre odihna hedonistă a Europei istovite de galopul productiv al anului de muncă. Nimeni nu vine în Paleachora să admire zidurile dărâmate ale unei civilizații dispărute. Nimeni nu caută urmele pașilor lui Ahile. Nemurirea pe care a vânat-o cu atâta ardoare i-o dă doar neobositul Homer, care își cântă pentru eternitate versurile în aerul nopții luminate de templele de pe colina Acropolelui. Nici Ulisse, nici troienii nu mai trezesc imaginația generațiilor care privesc constant către viitor și care se afundă în tehnologie. Troia a căzut pentru totdeauna. Focul timpului e mai puternic decât focul aheilor, și distruge mai temeinic.

În fiecare seară, între templele mărețe de pe Acropole și zecile de baruri de pe acoperișurile din jur, în aerul nopții ateniene, răsună râsul lui Bacchus și al lui Zeus, imuni la lipsa ceremoniilor din ruinele lăcașurilor de altădată. Căci jertfe li se fac destule. Însă pentru Paleachora, Menelau și Agamemnon, Ahile și Ulisse rămânem să ne luptăm noi, cei de rând. Noi, călătorii. Cei care credem cu tărie că cea mai de preț avuție este amintirea.

Florența

Sunt doi ani de când am fost la Florența. Încă nu știu ce să scriu despre ea și cum să vă povestesc experiența. M-am uitat zilele astea prin pozele de atunci, căutând firul roșu al poveștii, și ceea ce mi-am amintit, cu o claritate deosebită, e lumina aceea incredibilă din Toscana. Soarele răsare și apune altfel în Florența, și nu e doar modul cum razele lui se reflectă de pe unghiurile și curbele sculpturilor cu care te întâlnești peste tot.

Am stat o săptămână în Florența, pentru că nu am reușit să mă desprind să mă duc și în celelalte orașe din zonă, la Siena sau la Pisa. Simțeam că e mai mult în ea, simțeam că am nevoie să merg în profunzime, să pătrund dincolo de muzee și de giganticele galerii de artă. Nu știu dacă am reușit. Este, în continuare, unul dintre orașele în care îmi doresc să revin, pentru că știu că e și mai mult acolo decât am reușit să descopăr la prima întâlnire. Încă am vie și puternică în suflet avalanșa de artă, de maeștri ai trecutului, de la Fra Filippo Lippi la Brunelleschi. Încă are un impact extrem de puternic asupra mea imaginea asta, prima pe care am văzut-o atunci, la început de octombrie, făcând la dreapta sau la stânga de pe o străduță lăturalnică.

Poate că asta ar trebui să vă spun, că Florența e plină de imagini spectaculoase, și nu mă refer la cele imortalizate pe pânză, în uleiuri prețioase. Conducătorii ei, imens de bogați, unii chiar extraordinar de cultivați și inteligenți, și-au dorit să își trăiască întreaga viață într-o operă de artă. Și au reușit. Orașul e construit cum astăzi, din păcate, am uitat. Orașul, cel vechi, e gândit astfel încât să îți fie sprijin și companion prin periplul gândurilor zilnice, să te încânte cu un palat transformat în muzeu, îngrămădit între casele impunătoare ale vechii nobilimi, între o catedrală și o piațetă minusculă, unde, brusc, simți lumina soarelui din nou și tabloul e întregit de albastrul incredibil al înalturilor. Cum poți să mergi într-un asemenea oraș? Nu îmi mai amintesc serile în care ajungeam probabil obosită crunt la apartamentul unde am stat, încă nesătulă de artă și de mers prin măruntaiele lui.

Mi-am luat un card pentru vizitat muzee, de genul celor care există cam peste tot, ca să te scutească de timpul pierdut pe la ghișee și cozi. Și trei zile, cât era valabil, am trăit în muzee. N-aș ști să vă spun dacă am mâncat, sau dacă am băut apă. Nu știu dacă aveam, dacă simțeam nevoia. Eram scufundată în frumusețe. Ați trăit vreodată senzația pe care o simți în fața unui lucru, a unei persoane, a unui peisaj atât de frumos, încât mintea și sufletul nu se pot coordona să articuleze cuvinte?

A patra zi m-am trezit epuizată. La capătul puterilor, după maratonul muzeelor. Și mi-am spus că e momentul să privesc oamenii. Care erau, de altfel, mulți în acel octombrie, la Florența. Peste tot, pe străzi, în muzee, la restaurante. E un lux, în aceste mari metropole, să poți să privești doar oamenii.

M-am plimbat fără țintă pe străzi. M-am dus pe Ponte Vecchio și mi-am dat seama că motivul pentru care e extraordinar, dincolo de istoria lui de mai multe secole, e felul cum arată Arno și Florența când ești exact în mijlocul lui. Fără cuvinte. Nu s-au inventat încă.

Am văzut magazine și anticariate, am intrat în pizzerii și librării. Și am intrat, nu aș ști să vă spun de ce, într-un restaurant care nu părea extraordinar de la prima privire, și în care nu era, de altfel, nimeni. Din stradă, se vedea un coridor îngust, care trecea pe lângă o vitrină unde cred că erau expuse câteva deserturi. Dar am înaintat. Mi-era foame și sete. Și am ajuns aici.

Cunoașteți bucuria de a lua masa singură, într-un loc simplu, dar primitor, privind și observând una dintre emblemele lumii de aproape? Aceasta este una dintre amintirile acelea care se gravează altfel decât celelalte pe tăblițele inimii. Felul cum sunetul părea să nu se propage aproape deloc în spațiul acela mic și intim, aerul amiezii, florile, gustul parmezanului. Era mult prea devreme pentru prânzul italian, astfel încât m-am bucurat în deplină liniște de acest loc magic. Am privit îndelung la Ponte Vecchio, la zidurile sale șubrezite, la geamurile afectate de trecerea timpului, și m-am gândit „Doamne, dacă ar putea vorbi!” Mi-am dat seama cum rezistă în picioare datorită grijii localnicilor față de el, față de trecutul lor glorios, datorită celor care rămân după ce valurile de turiști pleacă, sau intră și ele în somnul hibernal al extrasezonului.

Toată lumea știe că, în Italia, pizza, pastele și înghețata sunt emblematice. Nu ai gustat pizza, nu știi ce gust trebuie să aibă pastele sau înghețata adevărată până ce nu ajungi acolo. Dar ceea ce mi-am dorit și mai mult decât să gust ceea ce gustă fiorentinii a fost să întrezăresc măcar o umbră din trecutul lor. Și m-am îndreptat către casele unde nu stă nimeni. Nu, nu acelea abandonate. Casele muzeu.

Peste tot pe unde am călătorit am găsit aceste case care păstrează, ca niște capsule anacronice, atmosfera trecutului, încăpățânându-se să rămână, la fel ca orice bătrân de pe suprafața pământului, fidele timpului care s-a scurs și stăpânilor care nu se vor mai întoarce niciodată. În aceste case, nu vor răsuna râsetele de copii prea des și nu va mirosi a pâine proaspăt coaptă. Ele își caută în adâncuri, sub stratul subțire de praf și în strălucirile mute ale candelabrelor, poveștile minunate ale vremurilor când râsetele și ritmurile muzicii le făceau să vibreze. Sunt mai multe în Florența. Sunt peste tot, de altfel. Și tristețea lor, singurătatea lor pare să se învioreze puțin când le descoperă vreun turist dornic să vadă dincolo de spectaculoasele focuri de artificii ale galeriilor de artă gemând de capodopere ilustre. Nu sunt case cunoscute. Nu au stat aici nume importante ale istoriei. Însă între zidurile lor pictate, între draperiile ferestrelor, mătăsurile scaunelor și sclipirile candelabrelor de Murano s-au petrecut dramele esențiale ale vieții fiorentine de acum sute de ani. Oamenii care au trăit nu au fost oameni de rând, ci stâlpi puternici ai trecutului. Dar istoria, crudă ca întotdeauna, și fidelă crezului că oamenii obișnuiți nu mișcă marile rotițe ale schimbării, nu i-a reținut.

Și pășind pe podelele de terracotta, privind scaunele pe care nu se va mai așeza nimeni niciodată și draperiile pe care nimeni nu le va mai da la o parte pentru a intra lumina soarelui, găsești aici, în aceste case, Florența cea vie, cea care iubește în continuare, cea care suferă, cea care poate, cumva, să aducă armonie între smartphone-ul de ultimă generație, la care tocmai se desfășoară o dramă sentimentală, și zidurile catedralelor. Cum e posibil?

Acceptarea e probabil cel mai important cuvânt al Florenței. Arta ei fabuloasă nu ar fi existat dacă marii potentați care au guvernat-o nu ar fi știut să facă politică, într-o Italie dominată de rivalitățile dintre familii și râvna pentru atotputernicul Scaun Papal. Iar fiorentinii Medici au învățat repede că ceea ce mișcă istoria sunt banii. Abili, versatili, ei au transformat Florența în capitală, prin acceptarea orgoliilor rivalilor lor, și îmblânzirea lor cu artă, vin și opulență.

Dar Medici nu ar fi existat fără ceilalți. Fără gonfalonierul Martelli, de exemplu. Fără Ponte Vecchio. Fără vilele cocoțate pe dealurile din împrejurimi, cu grădini pline de lavandă. Fără iubirea și suferința femeilor ascunse în spatele persienelor. Și astăzi, când rivalitățile s-au stins, când Sfântul Scaun nu mai poate fi cucerit cu vârful spadei, când lumea se învârte după un alt puls, nimeni nu și-ar mai aminti de Medici, dacă nu ar fi Michelangelo. Și Florența. Și noi, călătorii prin timp.

Ce mai e de văzut în Florența, în afară de muzee? O lume. O viață fremătând. O inimă, formată din zecile de mii de inimi fiorentine care au transformat acest oraș în cel mai frumos oraș din lume. Unde până și călugării budiști vin să admire bogățiile fabuloase ale bătrânei doamne, din cel mai faimos loc pentru fotografii.

Încă nu știu dacă aceasta este povestea completă a zilelor mele de octombrie la Florența. Cineva spunea, la un moment dat, că facem fiecare călătorie de trei ori: o dată când ne pregătim și ne documentăm pentru ea, o dată când o facem cu adevărat și a treia oară când ne reamintim. Cred că o parte din mine încă mai e în Florența, plimbându-se pe străzile acelea atât de speciale, între clădirile impunătoare. Și mai cred că această parte mă va aștepta acolo până ce mă voi reîntoarce, pentru a-mi întregi călătoria și a descoperi până la capăt povestea celui mai frumos oraș din lume.

Poveste despre femei puternice

V-am tot povestit zilele astea că m-am înscris la un curs de scriere autobiografică. Mărturisesc că începusem articolul despre Dealu Mare și nu mai știam cum să continui. Îmi pierdusem vocea. După atâtea săptămâni și luni în care nu am mai scris, orbită de iureșul de evenimente din exterior, încercând cu disperare să fug și să procesez, eu cu mine, ceea ce se întâmplă, nu mai știam cum să traduc în cuvinte ceea ce îmi aminteam.

În viața mea, de multe ori au avut loc întâlniri stelare. Întâlniri norocoase, în care o persoană sau alta mi-a traversat calea și, nici una, nici două, m-am trezit că merge alături de mine. Fără ca eu să fac ceva pentru asta. Așa s-a întâmplat și cu Claudia. Acum vreo doi ani, ea își făcea curat în bibliotecă și a postat niște cărți de vânzare pe Facebook. Anunțul acela a ajuns la mine. Nu știu să explic, și probabil nu voi ști niciodată, dar ceva m-a îndemnat să cumpăr câteva dintre ele. Nu pot să spun că îmi trebuiau neapărat, și nici că erau chiar cărțile pe care visam să le citesc. Dar ceva îmi spunea că eu trebuie să cumpăr aceste cărți. Cunoașteți vocea aceea mică și sâcâitoare care vă împinge să faceți lucruri? Dacă nu, înseamnă că nu ascultați suficient de atent.

În mod ironic, printre cărți se afla și un ghid despre Amsterdam, unde visam să ajung, fără să am nici un plan concret la acel moment.

De la prima întâlnire cu Claudia, am știut că vom rămâne prietene. Ne-am văzut în București, în față la Novotel, și am stat de vorbă vreo jumătate de oră. Eu mă duceam la concert la Festivalul Enescu, ea avea și ea treabă prin București. Care erau șansele ca noi să ne întâlnim, vreodată? Am simțit sinceritate, autenticitate, căldură. Am simțit, din prima clipă, că pot fi eu însămi cu ea. Și ea la fel. Prietenia noastră a continuat, apoi, pe Facebook. Dacă vă întrebați, nu, nu e o prietenie din aceea unde ne spunem La mulți ani, foarte oficial, și ne întrebăm periodic ce mai facem. Claudia e o persoană extraordinară, extrem de sinceră, și care se adresează Facebook-ului exact ca unor prieteni. Și întrebările ei, postările ei, din când în când, îmi spuneau ce face și cum este. Am simțit câteva momente delicate, în viața ei profesională. Și am vorbit despre ele. Sincer, fără ascunzișuri. Fără să ne ascundem după formalități și protocoale. Am descoperit că suntem, amândouă, îndrăgostite de Roma. Mi-a povestit că a locuit acolo ceva timp, și din momentul acela am realizat cât suntem de asemănătoare: vorbeam despre aceleași locuri, cu același entuziasm. Suntem și foarte diferite, bineînțeles. Și asta e ceea ce propulsează prietenia noastră. Modul în care suntem diferite și alegem să căutăm acele diferențe dintre noi care se completează reciproc. Și totul a pornit de la niște cărți.

Claudia e profă. E modul ei de a trăi, nu știe să fie altfel, oricât ar încerca să își dovedească că poate să facă tot ce își propune, și, desigur, și reușește, a fi profă e cine este ea. Astfel încât în anul ăsta teribil de surprinzător și neobișnuit, ea s-a gândit că ar putea să facă ceva pentru cei care au nevoie de o profă: să facă un curs. Se numește Curs imperfect de scriere autobiografică (și vi-l recomand cu căldură). Dar acest articol nu este despre curs. Și nici despre cum ați putea să scrieți despre voi înșivă. Dacă ați dori acest lucru, bineînțeles.

Acest articol e despre faptul că la cursul Claudiei m-am întâlnit cu cinci femei extraordinare. Împreună cu ele am parcurs, ținându-ne de mână, virtual, drumul prin noi înșine pe care ne-au purtat exercițiile. Din primul moment. Din prima întâlnire. Și asta este ceea ce m-a impresionat adânc și m-a făcut să mă gândesc mai departe. Despre modul sincer, unic, în care unele femei știu să simtă persoana din fața lor și să îi întindă mâna. Pentru a o mângâia, sau pentru a o susține. Pentru a o conduce, sau pentru a o urma. Pentru a fi alături.

Am întâlnit această energie feminină specială în multe locuri în care am călătorit. Ca femeie, întotdeauna ai încredere în celelalte femei, indiferent de limba pe care o vorbești și indiferent de convingerile religioase pe care le ai. Femeile au capacitatea de a trece peste tot ce e superficial, atunci când trebuie, ajungând la ceea ce e esențial: inima și sufletul. După primele două zile de curs, am simțit că suntem un trib aparte. În care fiecare dintre noi își aduce contribuția inestimabilă la întreg. Fiecare dintre noi e rănită, într-un fel sau altul. Și voi sunteți. Și tu ești. Dar noi eram împreună pe drumul către a transforma acele răni în creație.

Când auziți despre scriere autobiografică, desigur că vă gândiți la cărți, bloguri, literatură, în vreo formă sau alta. Dar realitatea este că scrierea autobiografică este pentru tine însăți. E modul în care înțelegi ceea ce te doare, poate de puțin timp, poate de când abia îți mai amintești, modul în care, înțelegând, transformi în cuvinte și modul în care, controlând cuvintele, poți să gestionezi durerea. Nu neapărat poți să faci și pace cu ea. Cu unele dureri, cu care porți războaie lungi, de anduranță, e nevoie de mult mai mult. Dar în momentul în care o transformi în cuvinte și o expui, de față cu alte femei care te țin de mână și te acceptă, necondiționat, e momentul în care începi și tu să o accepți și, implicit, să o supui.

Cele cinci femei alături de care am făcut călătoria aceasta sunt femei speciale, deosebite. Sunt blânde, dar puternice. Sunt delicate și încăpățânate. Sunt femei care vor mai mult de la lume, de la ele însele și știu că au forța de a face mai mult. Sunt femei care au trecut peste începuturi, sau peste distanțe incredibile, care au pășit în afara șablonului pe care îl oferea viața și au îndrăznit să construiască lumea viselor lor. Sunt femei de vârste diferite, cu copii sau fără, sunt femei care își doresc să lase în urmă o lume schimbată, fie și doar cu un micron. Dar efectul fluturelui care bate din aripi asupra Atlanticului pentru a stârni un taifun deasupra Pacificului ne învață că acest micron va transforma totul.

Vă regăsiți în aceste femei? Sunt convinsă. Acest articol este o mână pe care eu o întind, la rândul meu, așa cum ele au întins-o către mine, susținându-mă pe când făceam pași nesiguri pe drumul meu, către tine. Cea care simți că niciodată nu ai putea. Cea care simți că niciodată nu ai îndrăzni. Cea care visezi și apoi îți spui că visele sunt o prostie. Nu, nu sunt. E suficient să le întinzi mâna și să le fii alături. Să ai încredere să crească. Și să faci câteva exerciții de vulnerabilitate.

Acum cinci ani nu visam că aș putea călători vreodată. Nici măcar prin mine. Acum cinci ani fugeam de mine și de adevăr. Acum cinci ani eram o persoană diferită. În anul când am cumpărat cărțile Claudiei, am călătorit la Amsterdam. Era doar una din numeroasele mele călătorii. Foarte curând după ce ghidul ei a ajuns la mine, am găsit o excursie și am plecat către ceea ce avea să devină una dintre țările mele preferate, Olanda. În anul când am cumpărat cărțile Claudiei, s-au schimbat multe pentru mine și pentru ea, și toate ne-au adus aici, în săptămânile acestea ale unui an neobișnuit în care ea m-a învățat cum să transform cuvintele în putere, iar celelalte femei de la curs m-au învățat ce înseamnă puterea adevărată.

Vinul care mă merită

E vineri. Sfârșit de septembrie. O vară indiană, capricioasă, cu soare mult și seri reci. Mi-am turnat un pahar cu vin, și am ales un pahar care se numește La Divina, pentru un Shiraz special din 2014. Acum doi ani, cred, la o degustare, cel care prezenta vinurile mi-a spus o replică pe care mi-am întipărit-o foarte adânc în memorie: Beți vinul care vă merită. Shirazul mă așteaptă cuminte în pahar, pentru că prelungesc intenționat așteptarea. Știu că mă merită.

În vară, prin iulie, cei de la crama Mierla Albă (nu aveți cum să o știți, e foarte mică, dar specială) au scos primul lor vin. Numit chiar așa, Mierla Albă. Și spuneau ei, pe Facebook, în promovare: Acesta este primul nostru vin. Unicul. Ei bine, mi-am spus, iată un vin care mă merită. Și am pornit o nebunie.

Știți fraza aceea celebră a lui Dante: „Iubirea mișcă soarele și celelalte stele?”. Nu știți nimic până ce nu ați văzut niște femei care își doresc cu adevărat să facă ceva pentru ele. Doar pentru ele. Ne-am adunat zece. Care de care mai diferită, cu aspirații și pasiuni diferite, cu dureri și complexe diferite, cu griji, responsabilități, cu speranțe, cu trecuturi. Și am fugit, nebune, în Dealu Mare, fără să știm prea bine ce vrem sau ce ne așteaptă. Am plecat, în primul rând, să fim doar noi cu noi și noi între noi. Femei. Preotese ale intimității. Acolo unde să nu fim mame, soții, prietene, colege, manageri, profesoare, medici sau contabile. Acolo unde să fim doar femei. Nimic nu putea să ne pregătească pentru ceea ce am descoperit.

Dealu Mare este o fâșie de aproximativ 70 de kilometri între Strejnicu și Vernești (sau între Ploiești și Buzău, da, puteți să le căutați pe hartă), aflată la aproximativ aceeași latitudine nordică cu Bordeaux și Toscana. Aici se făuresc vise. Între Strejnicu și Vernești au venit prin 2003-2005 niște visători și romantici incurabili care și-au dorit să prindă o himeră: să facă vin bun în România. Nu aveau nici cea mai mică idee cu ce se confruntau. Pe lângă cei 40 de ani care au impregnat adânc în memoria și în papilele colective vinul dulce, ieftin, proletar, băut mult, fără discernământ, ei se aruncau într-o lume în care aristocrația Europei făcea vin de mai bine de 400 de ani. Într-o lume în care există diferite clone pentru un singur soi nobil de vie, selecționate în funcție de scopul pentru care se cultivă, într-o lume în care tehnologia și savoir-faire-ul decantat de-a lungul secolelor dă naștere unor capodopere care reușesc să definească spiritul unei națiuni. Iar ei, idealiști, neînfricați, își doreau să definească spiritul românesc.

În Dealu Mare s-a investit din 2003 până în 2011 neîncetat, fără a obține nimic înapoi. S-a achiziționat tehnologie, s-a schimbat via, s-au făcut planuri și s-a așteptat. Ca pământul și soarele să își găsească ritmul comun. Vinul bun, de calitate, se naște din suferința viei. Din tânjirea ei după apă și din chinul îndurării soarelui necruțător, din dorul ei după strugurii tăiați încă de când sunt verzi. Tot dorul și toată suferința asta o ajută să își pună în mișcare potențialul ei magic de a transforma lumina și apa în zahăr și arome. Natura își exercită controlul implacabil, fără false pretenții. Strugurele adună experiență, gust, și resursele de zahăr care vor fi transformate în alcool.

Primul visător pe care l-am întâlnit a fost Ștefan Ionescu, proprietarul cramei 1000 de Chipuri. Are o pensiune chiar la cramă, unde am și dormit. Dar despre asta, puțin mai încolo. Ștefan a început prin a fi ascultat de patru dintre noi și a sfârșit prin a avea atenția noastră completă. Am degustat vinuri din sticlă și din tanc, am mâncat cea mai bună vită la cuptor din viața mea, am vorbit despre vie și despre filosofie, despre temeri și speranțe, ale noastre și ale lui, despre coduri nescrise, despre demnitate și despre pasiune. De ce 1000 de Chipuri? E vorba, da, despre mituri. Despre cum miturile din întreaga lume au unul și același erou: omul. Despre cum interiorul nostru poate să dea formă lumii care ne înconjoară. E vorba despre cartea lui Joseph Campbell Eroul cu o mie de chipuri, dar e vorba, mai întâi de toate, despre cele o mie de chipuri care dau naștere vinului care se află în paharul din fața voastră. Oamenii locului. Oamenii din Dealu Mare. Datorită lor, Ștefan face un vin deosebit, un vin de calitate, mai mult, un vin românesc. Pe oamenii din Dealu Mare, el i-a pus pe etichetele sticlelor sale, pentru ca lumea să îi cunoască. Modești, emoționați, ei aproape că nu s-au recunoscut.

Shirazul a început să se deschidă. Mi-a cerut și niște brânză maturată alături. L-aș transforma într-un parfum.

Nu veți putea să înțelegeți prea bine experiența aproape inițiatică pe care am trăit-o noi toate la zece intensități diferite în Dealu Mare, până ce nu veți vedea via dimineața. Regularitatea liniștitoare, ca o incantație, a șirurilor de butuci de vie care se întind cât vezi cu ochii de jur-împrejur. Soarele blând al sfârșitului de august care își filtrează lumina printre frunze îți mângâie sufletul obosit de haosul, betonul și asfaltul orașului. În vie, timpul trece altfel, și se măsoară în zahăr și în grade Celsius.

Există, în acest teritoriu aparte, și crame mari. Gigantice pentru suprafața podgoriei. Ca Budureasca. Budureasca face export, are un spațiu de depozitare de 3000 de tone de vin în tancuri de inox, face spumante cu vervă și roșii impetuoase, pe lângă albe și rozeuri, face sticle speciale pentru chinezi, cupaje, monosoiuri, și cam tot ce vă puteți imagina. Budureasca nu are foarte mult timp de vise și de lupte cu morile de vânt, are manageri inteligenți și somelieri sclipitori, care știu să se plieze după cerințele clientului, chiar și atunci când clientul e reprezentat de zece femei rebele. Budureasca, prin intermediul extraordinarului Ștefan Timofti, face sabrări cu paharul, ne vorbește cu elocință despre pairing, ne arată probe de sol. Ne face o demonstrație de forță. Pentru că sunt o forță. Unul dintre cele 1000 de chipuri.

Budureasca – gamele de vinuri

La polul diametral opus e Mierla Albă. Mierla e o jucărie. Un vis. E locul unde doi enologi, magicieni ai vinului, se retrag din când în când să creeze în completă și deplină libertate. Mierla e semnul că se poate. Parte dintr-un proiect numit Valahorum, Mierla are identitate și farmec, iar pe 5 hectare de vie face un singur vin pentru piață și două care nu se comercializează. Mierla ne vorbește cu entuziasm și energie prin Daniel Dorneanu, enolog din pasiune și din convingere, care își povestește vinurile cu autenticitatea cu care își trăiește viața, și care e cotropit complet de zece femei care sunt fericite că se află acolo, cu el și pentru el. Marele absent e cavalerul vinului românesc, Răzvan Macici. El e în Dobrogea, la crama Rasova, unde culege strugurii. Via e prima, întotdeauna. Nu există altă posibilitate. Răzvan a făcut vin pentru Africa de Sud cu tot talentul lui imens dezvoltat la Iași, la USAMV, și a visat că poate, și trebuie, să facă vin pentru țara lui natală. Și s-a întors. Să se lupte cu birocrația, cu ignoranța publicului, cu pământul și soarele. Va fi învingător? Cine știe? Nimeni nu poate spune. El nu se gândește însă la destinație. Călătoria e importantă. Vinul. Calitatea, gustul, arta.

Am pus Brahms. Simfonia a III-a, bineînțeles. Un concert din 25 septembrie 2014. Ce coincidență! Muzică interpretată acum 6 ani, cu un vin de acum 6 ani. Ce vremuri! Eram cu totul altcineva atunci.

Vă amintiți, în Vrăjitorul din Oz, când Dorothy îl descoperă pe vrăjitor? Iar el îi dezvăluie secretul tuturor evenimentelor și personajelor din drumul ei: puterea stă în interiorul tău, întotdeauna a stat. L-am întâlnit pe vrăjitor, pe profesionistul absolut, duminică dimineața, la Lacerta. Mihai Baniță este enolog și exact asta e definiția sa: a face vin este pentru el un mod de a trăi, și nu o meserie. Nici măcar o artă. E modul în care el respiră. Domnul Baniță ne povestește, stăpânit, cu umor fin și puțin nesigur (cine ar avea încredere în zece femei?) despre povestea cramei Lacerta, dar și despre ce s-a întâmplat și se întâmplă în Dealu Mare. Ca un vrăjitor, el ridică vălul de magie și ne arată adevărul. Mai mult, el ne învață. Cu răbdare, cu modestie, cu autenticitate, el ne-a explicat, vreme de două ore, poate și mai bine, ce înseamnă și cum se face vinul de calitate. An de an, în fiecare an. De ce face vin alb și de ce face vin roșu.

Și tot el ne explică unde este identitatea românească, în privința vinului, și ceea ce ei, cu toții, ca o ligă a cavalerilor loiali și credincioși, încearcă să obțină: Feteasca Neagră. Iluzorie, instabilă, încăpățânată, capabilă de capodopere, dar extrem de greu de obținut, Feteasca Neagră este soiul românesc autentic care ne-ar putea defini, o dată ce ei, cei puțini, cei aleși, îi vor descifra misterul și vor reuși să o obțină mereu la aceeași calitate. Vor reuși măcar în privința asta? Nimeni nu știe. Doar via, soarele și pământul. Omul visează și speră. Mierla Albă e o Fetească Neagră.

Am văzut și alte crame în călătoria noastră la sfârșit de august prin Dealu Mare. Dar ele au fost, pentru mine, fără chip. Și fără suflet, dintr-un punct de vedere. Mult mai bine decât mine a povestit prietena mea Andreea Marc, despre toate și multele detalii ale escapadei din Dealu Mare chiar aici. Și toate acestea nu ar fi fost posibile dacă Răzvan Stoenescu nu ar fi avut răbdarea și bunăvoința să ne ajute și să ne organizeze.

Shirazul meu se numește Ie de Fințești și s-a născut la crama 1000 de chipuri. E una dintre cele 4722 de sticle care însumează munca de ani de zile a celor o mie de suflete și inimi ale vinului românesc. E un vin care înseamnă o experiență. Astfel încât, atunci când vreți să cumpărați o sticlă de vin, nu întrebați niciodată ce are ea în plus față de sticla ieftină din raftul de supermarket. Întrebați-vă dacă meritați să îi aflați povestea. Și întrebați-vă și dacă sticla din supermarket vă merită. Alături de Brahms, Shirazul e companionul perfect. Mierla o rezerv pentru anul viitor, când voi împlini o cifră rotundă. O aștept, pentru că știu că merită așteptarea. Pentru că știu că mă merită.

Viața ca un roman

Zilele astea stau mult cu tata. E frustrat de faptul că trebuie să stea în casă și atunci are chef de povești. Vedeți, el a fost tot timpul un om activ. Nu-s multe obstacolele care au reușit să îl oprească. Aș zice chiar că, de câțiva ani încoace doar a încetinit, atât. Iar statul în casă e, de departe, cea mai mare tristețe pentru el.

Poveștile lui sunt mai bune decât orice roman de aventuri. Avea 13 ani la război. Cel mondial, da. A stat un an în refugiu, împreună cu sora lui și părinții, undeva într-o localitate la poalele Bucegilor, de care își amintește și acum. Îți povestește exact și localizarea ei geografică, „pe partea stângă a râului, pe partea dreaptă era celălalt sat”. Erau găzduiți la o bătrână căreia îi spuneau „Măicuță” și căreia îi plăteau chirie, din puținul pe care îl aveau. Lăsaseră tot în urmă, casă, haine, cărți, școală, și se suiseră într-un tren să fugă din calea rușilor și a războiului care își schimbase sorții de izbândă. Și-o amintește și acum pe bătrână. Și faptul că avea livadă și mâncau mere ionatane și lapte de vacă, un lux prin părțile acelea. Și mămăligă multă, și linte. Ce se găsea. Și nu știau când și dacă se vor mai întoarce acasă. Iar ei erau cei norocoși, pentru că reușiseră să plece. Mai erau cei rămași în urmă, cei care nu au putut pleca, sau nu au avut cu ce. Bătrâna avea un băiat pe front. Care a căzut prizonier la un moment dat, pe undeva pe lângă Suceava, dar a reușit să fugă și s-au trezit cu el într-o noapte, acasă, în umbra Bucegilor. Vorbea prin somn, sărmanul și povestea ororile. Și tata le auzea, dar nu le mai povestește acum, cui ar folosi? Își amintește și despre nemți, și despre ruși. Și povestește, dar în puține cuvinte, că nu-s lucruri de povestit, o să le ia cu el, să nu mai rănească și pe alții.

O persoană interesantă, tatăl meu. Timp de 10 ani de zile a făcut toți munții României pe jos, cu rucsacul în spate, fără experiență de alpinist, doar cu bunul simț și cu pasiunea pentru natură. Și cu câte un drumeț ocazional, care i se alătura uneori de la începutul expediției, alteori doar pentru o bucată de drum. Și cu care împărțea mămăliga de la stână, când îi răsărea în cale, și brânza care le-o dădeau ciobanii, puțin surprinși să vadă oameni pe coclaurii pe care umblau ei. Și friptura pe piatră, și usturoiul pus bine în rucsac de acasă, că nu se știe când îți trebuie.

Au intrat o dată în vizuina unui urs, el și un tovarăș de drum, fără să își dea seama, ca să se adăpostească de o ploaie. De-abia când au simțit mirosul puternic, pe care tata nu-l descrie, pentru că a fost un om delicat toată viața lui și s-a ferit să spună până și vreo înjurătură de față cu o femeie, și-au dat seama și au ieșit rapid, căutând o cabană. Era vremea când puteai să îți iei circuit cu trenul, de la CFR, și aveai două întreruperi. Se suia la Iași, cobora unde își propunea să se suie pe munte și după ce cobora de partea cealaltă a Carpaților, se suia iarăși în tren și mergea mai departe. Îi știe pe toți, Apuseni, Făgăraș, Bucegi, a fost în peșteri pe vremea când nu erau iluminate cu lumină electrică și mergeai cu făclii cu păcură, și nici nu erau amenajate pentru turiști. Un roman de aventuri.

A prins de toate, și bune și rele. A văzut și bune și rele, dar le povestește rar, când ne punem la vorbă și îl iscodesc eu cu câte o întrebare. Are două nepoate după care se topește și le așteaptă cu sufletul la gură, iar singurul lucru de care se teme este că nu vor reuși anul ăsta să vină în țară să îl vadă. Căci altfel nu i-a fost frică niciodată. Știe și despre frizerii făcuți procurori în șase luni de comuniști, și despre mandate de arestare semnate cu forța, dar și despre oameni salvați de la pedepse crunte de alți oameni. Dar, vedeți, nu i-a fost frică. A avut încredere. În el, în Cel de Sus, în onestitatea lui care l-a însoțit tot timpul, în generozitatea lui pe care nu știu cât a conștientizat-o, cât face parte din cine e.

Povestește despre cum, în comunism, au fost colegi de-ai lui de facultate exmatriculați pentru că nu aveau părinții care „trebuia”. Origini „sănătoase”, așa se numeau. Erau chiaburi, adică aveau agoniseală. Poate o moară, poate un pic mai mult pământ, niște vite. Și învățători dați afară din învățământ, din același motiv. Și copii și tineri care găseau oameni miloși să îi înfieze, ca să poată să facă școală. Cu o „origine sănătoasă”. A prins școală de băieți și vremurile când se făceau în sate baluri, și se alegeau reginele balurilor, și băieții erau galanți și votau, iar regina balului, ea era cea care își alegea regele, căruia îi acorda un suveran dans.

După ceva ani, și-a făcut traseul pe munte în așa fel încât să ajungă în localitatea unde fusese în refugiu. A găsit schimbări. N-a mai găsit-o pe Măicuță și nici pe băiatul ei, dar a găsit ionatanii și livezile tot la fel de frumoase, statornice.

Povestește despre cum, student fiind, sărman, căci din puținul pe care îl primea de acasă trebuia să plătească și chirie, și mâncare, și „sfertul de vin”, și toate cele trebuincioase, actorii ieșiți după spectacol să consume adrenalina pe care ți-o dă creația pe scenă îi chemau la masă cu ei. Pe el și pe colegii lui. Fără să-i cunoască. Pentru că tinerii meritau întotdeauna să stea la masă cu oamenii cu adevărat mari. Costache Sava, Nicolae Șubă, Ștefan Dăncinescu. Nume pe care toată lumea le-a uitat. Mai puțin tata. Și stăteau la vorbă și la povești. Și la un „sfert de vin”.

I-a plăcut Ioana Radu, romanțele ei, amărăciunea cu care cânta. Și a cântat. De când mă știu, tata a cântat. Știe versurile la tangoul La Cumparsita, pe care au cântat-o cu Corul Cadrelor Didactice, împreună cu tatăl său, mama sa, învățători amândoi, și cu sora lui. Ca în Sunetul Muzicii, doar că mai latin și cu mai puține flori de colț. Și cu roșu peste tot. Și toți cântau. Au făcut o dată o întâlnire de multe zeci de ani de la terminarea facultății și toți colegii lui au venit la noi acasă, și toți cântau! Dincolo de opresiune, de amintiri triste, știau cântece multe, de curtat fetele, de cheflii, de dor, de amar. Dar cântau. Și acuma, dacă îl rog, cântă, dar i-au îmbătrânit corzile vocale și se întristează când se aude, pentru că își amintește, ca și cum ar fi fost ieri.

Vedeți voi, ne e frică să nu ne pierdem trecutul. Pentru că e parte din cine suntem. Și ne-am obișnuit să trăim în viitor, la hiperviteza internetului și a informației. Și ne credem semizei, pentru că există medicamente pentru aproape orice, în afară de nesuferitul ăsta de virus, dă-l încolo, să se descopere vaccinul ăla o dată, ca să putem în continuare să uităm de faptul că murim, și să ne trăim viața pe stand by, cu „mai târziu” și „nu acum”, cu două săptămâni de concediu la all inclusive, ca să facem și noi o pauză și să ne tragem sufletul, dar să nu cumva să simțim, să nu facem efortul să căutăm nici măcar un loc frumos unde să bem vreo băutură locală, că „cine știe ce gust are” și „nu-mi place cum arată crâșma asta, hai să mergem”. Și nu mai cântăm. Că „nu se cade”. Să nu cumva să suferim. Să nu ne pierdem confortul călduț al non-simțirii, al vieții programate, care continuă la nesfârșit, pentru că știința progresează, iar noi devenim nemuritori pe zi ce trece. Și nu ne trece prin cap să ascultăm poveștile bătrânilor, ale bunicilor, care au trăit de zece ori cât noi, pentru că cine are timp să stea să le asculte poveștile nebune de viață, de pe vremea când nu aveai vești despre vii sau despre morți decât când te întâlneai printr-un tren sau la o chermeză cu vreun neam care îți povestea veștile din partea cealaltă de lume.

Ne trăim viețile ca niște știri de senzație, cu titluri cu litere mari și conținut puțin spre deloc. Și am uitat că au fost vremuri peste noi când oamenii erau oameni. Și se ajutau că așa era. Atât. Și nu aruncau cu venin unii în alții. Că fac sau nu. Că pot sau nu. Împărțeau binele și răul, frățește. Și încercau să limiteze dezastrele, atunci când puteau. Dar suferința și moartea făceau parte din viața lor zilnică. Ca și bombardamentele. Sau arestările. Pentru că viața merge înainte, până ce se termină, pentru că așa e viața. Că e un virus, că e ea, inima, biata, că e vreun intrus în corpul tău, care te invadează, ce contează? Contează să trăiești fără teamă. Și fără să aștepți. Să îți cumperi biletul de avion. Să spui povestea. Să spui că iubești. Lasă convențiile. Votează pentru regina balului. Iar atât cât trăiești, mai bine savurezi „un sfert de vin” și o aventură pe munte, și un chef cu prietenii, sau cu artiștii, decât să încerci să devii nemuritor. În definitiv, who wants to live forever?

Despre comunitate

Eu cred în comunitate. Sunt o romantică, veți spune, o naivă iremediabilă. Probabil. Dar eu continui să cred în puterea noastră, atunci când reușim să ridicăm privirea din pătratul în care ne învârtim inert și să privim dincolo, către celălalt. Cred în puterea unui zâmbet, în puterea deschiderii către cel din fața ta. Cu toate riscurile implicate. Cred că lipsa de conexiune dintre noi toți este una dintre cauzele lipsei de schimbare, ale inflexibilității și rigidității din jur, dar mai ales din noi înșine. Cred că în momentul în care ne vom asuma riscurile, atunci ne vom asuma și responsabilitățile și vom începe să pășim înainte.

Datorită acestui crez al meu, mi-am făcut, în ultima perioadă, câțiva prieteni, aș îndrăzni să îi numesc foarte buni. Oameni pe care îi admir, oameni care își trăiesc pasiunile cu intensitate maximă, oameni care aleg să lupte și treacă dincolo de limite, ziduri și rutină. Unul dintre acești prieteni foarte dragi este Yvona Mardare, somelier, mamă, prietenă și organizatoare de premiere. Naivă, nu-i așa? Culmea e că îi reușește, și încă foarte bine, să educe o parte din lume destul de îndărătnică la a renunța la vechile păreri și credințe. Se pare că viitorul e al celor naivi, nu?

Datorită Yvonei mi-am început călătoria în lumea vinului, și datorită ei am învățat că vinul este foarte aproape, prin proces și experiență, de artă. Mai mult, am descoperit că în jurul vinului se poate forma o comunitate puternică.

Am cunoscut-o pe Yvona acum trei ani, când avea un magazin de vinuri în centrul orașului. Acolo am fost la primele degustări de vin din viața mea. Acolo am cunoscut și alți prieteni și prietene de astăzi. Și toate acestea datorită zâmbetului ei luminos, al modului blând și afectuos în care ne-a instruit pentru primele experiențe, datorită energiei pozitive cu care mă întâmpina de fiecare dată. Dacă ar fi să mă uit în jurul comunității pe care Yvona a reușit să o formeze atunci, eclectic ar fi atributul cel mai important pe care aș putea să i-l atribui. Oameni diferiți, din medii și de vârste diferite, dar cu o pasiune comună pentru descoperire și pentru depășirea limitelor. Fascinația vinului pornește de la procesul său de fabricație, lent și meticulos ca orice proces creator care generează, uneori, marele capodopere, atent și tandru ca orice parcurs care are de-a face cu natura. Toate acestea ni le-a împărtășit Yvona, datorită simplului fapt că ea a avut curaj să treacă dincolo de limitele ei și să abdice abrupt de la parcursul vieții sale acum câțiva ani pentru a intra într-o meserie dificilă dar pasionantă. Fără să știe de ce, fără să știe cum sau când, draga mea prietenă a descoperit ceea ce o făcea să se simtă în viață.

De ce scriu articolul ăsta (lângă un pahar de vin, bineînțeles, un Syrah, mai exact)? Pentru că Yvona își continuă lupta și menirea de a forma o comunitate în jurul vinului românesc, ieșean sau nu. Pe scurt, ea organizează sâmbătă, 9 noiembrie, festivalul de vin și tehnologie numit WineTech. La FabLab (nu știu unde e asta, dar puteți să o întrebați pe ea, sigur vă explică mai bine decât mine) vin câteva din cramele românești (aici e surpriza, pentru unii dintre voi: da, avem multe, unele chiar impresionante, dar, oricum, vinul este unul dintre lucrurile care merg spre bine în țara noastră) dornice să te cunoască. Pe tine, care citești aceste cuvinte, alături de prietenii tăi, sau doar pe tine.

Așadar: dacă simți că într-o sâmbătă de noiembrie viața ta decurge la fel ca în multe alte sâmbete din acest an și din anii care au trecut; dacă simți că îți dorești ceva diferit, dar nu știi de unde să începi; dacă îți dorești să îți cumperi o sticlă de vin care să te merite; dacă ești și nu ești mulțumit(ă) de aceleași sticle de vin pe care le cumperi pentru serile dificile din timpul săptămânii sau pentru evenimentele din viața celor dragi, doar pentru că mergi cu ceea ce e cel mai sigur; dacă îți dorești să socializezi; dacă vrei să știi ce gust are un Syrah; dacă îți dorești să depășești cele patru laturi ale proverbialei cutii; dacă vrei să ridici privirea și să descoperi cine e de partea cealaltă; sau dacă doar îți dorești un pahar de vin diferit,

te așteptăm la FabLab, eu, Yvona și mulți alții, pe 9 noiembrie. Între orele 12.00 și 19.00. Nu trebuie să faci nimic special. Nici măcar să te îmbraci special. Trebuie doar să îți dorești altceva. Vei descoperi uimit că e posibil. Toate celelalte detalii le găsești aici.

E ok să nu ai curaj. E ok să te temi de ceea ce nu știi. E ok să cedezi confortului. Dar în caz că te-ai săturat și în caz că vrei să faci ceva, dar nu știi ce, eu zic să începi cu WineTech. Pe 9 noiembrie. Îndrăznește să faci un pic mai mult decât să fii spectator. Îndrăznește să pășești pe scenă. Îndrăznește să vii la un festival unde nu cunoști pe nimeni. Sunt șanse mari să întâlnești oameni la fel ca tine. Sunt șanse mari să îți schimbi viața pentru totdeauna. Biletele sunt aici: https://eventbook.ro/other/un-pic-mai-mult

1. Parfumul

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază: