Viața te dărâmă. Corpul sau mintea, din când în când, se decid să îți îndepărteze orice iluzie ai avea de control asupra propriei persoane și să te răstoarne, din senin, până în adâncimi la care nu credeai să ajungi vreodată. Cel mai adesea, ajungi înapoi doar lăsând timpul să repare stricăciunile și retrăgându-te în interior, ca un depanator încercat, ca să verifici fiecare supapă și fiecare conductă și să vezi ce n-a mers. Convalescența e o perioadă care poate dura și tot restul vieții. Momentele astea devin repere, totul se măsoară în „înainte” și „după” și, dacă ai noroc să le supraviețuiești, prin intermediul lor descoperi cine ești cu adevărat, nu cine ai fost antrenat să fii.
Astfel m-am trezit în Istanbul, acum trei ani. Nu știam cine sunt și de ce fac această călătorie. Nu vedeam decât drumul care se afla în fața mea. Nu citisem nimic despre oraș, nu știam nici măcar unde se află apartamentul unde stăteam față de obiectivele turistice.
Unde altundeva ai putea să te dezbraci de cine ai fost decât printre niște străini care nici măcar nu îți vorbesc limba, într-unul din cele mai aglomerate orașe din lume, și care nu așteaptă de la tine nimic altceva decât să le cumperi marfa sau să te așezi la masa lor? Unde altundeva ai putea lăsa la o parte tot ceea ce ai fost și tot ceea ce încă ești? Să rătăcești pe străzi abrupte cu mintea goală, cu sufletul gol sau să faci insolație sau să mănânci pește abia luat de pe grătar. Să simți culori și arome și lumină și să îți resetezi toți analizatorii, ca și cum te-ai naște din nou. Ce vrajă se înfiripă în acest oraș între străduțele înguste, magazinele mici și înghesuite, oamenii zâmbitori și palatele imense? Nu am găsit nici acum răspunsul.
Acum trei ani m-am rătăcit și am regăsit drumul, fără sa folosesc telefonul sau hărțile de vreun fel. Am zâmbit, mult și repetat. Am învățat să spun „mulțumesc”, la propriu, dar și la figurat. Am învățat că poți tot timpul să râzi, chiar și pe arșița cea mai puternică și uscată, pentru că știi că undeva ploaia așteaptă. Am învățat că trandafirii sunt nemuritori, chiar dacă faci insolație privindu-le splendoarea efemeră. Am învățat că nu trebuie neapărat să vorbești la fel ca străinul din fața ta pentru a te putea înțelege sau pentru a cere ajutor. Am descoperit că pot să merg mai departe decât îmi imaginam. Am descoperit că roșiile au alt gust sub soarele Istanbulului. Am ascultat cântecul muezinilor și i-am învățat cadența.
Am descoperit că în tăcerea catedralelor-muzee îți asculți cel mai bine vocea interioară și că cel mai bine înveți să mergi drept călcând cu tălpile goale pe covoarele moscheilor. Am intrat de două ori în muzee, năucită de frumusețe, de simplitate și de liniște, în ciuda hoardelor de turiști. Am admirat caligrafia Coranului, fără să știu că e caligrafie la început. Am intrat la întâmplare în restaurante și oamenii mi-au zâmbit și mi-au acordat atenție. Am descoperit despre mine că îmi place să încerc gusturi noi. Am învățat că am un ritm al meu, diferit și, totuși, congruent cu cel al lumii. Am făcut poze unui străin care era și el singur și am descoperit că oamenii sunt toți la fel. Am ascultat două familii de indieni care ciripeau veseli și entuziasmați și ei m-au privit și m-au adoptat, întrebându-mă dacă nu vreau să îmi facă ei o poză, pentru a o avea amintire. I-am povestit unui portorican despre București. Am învățat că lumea e mare doar dacă vrei tu să fie, căci altfel e mică și unită.
Am descoperit, cu fiecare zi care trecea sub soarele arzând că sunt altcineva decât credeam și că într-adevăr am mai multă putere decât credeam. Am învățat să mă bucur de culori. Mi-am dat seama, aproape imediat, că îmi doresc să repet această experiență, a călătoritului în mine. Mi-am adus aminte istoria pe care am învățat-o în liceu și pe care o credeam pierdută demult.
M-am întors după o săptămână și am descoperit că priveam altfel străzile și oamenii de acasă. Și am știut, cu o claritate incredibilă, care e următoarea mea destinație. Iar în timp ce mă acordam la zgomotele lumii mele, am înțeles că am început o altă viață, în care sunt mai aproape de cine sunt cu adevărat. Totul datorită călătoriei la Istanbul.
Cred că, în esență, este extrem de important cum pășești pe acest pământ diferit, de care ne leagă foarte mulți ani de istorie. Dacă te aștepți să găsești ruinele imperiului care poartă pentru noi încărcătură personală, ei bine, nu le vei găsi. Pentru că dacă Istanbulul a învățat ceva, el a învățat să se adapteze. Și să meargă înainte. Gândindu-mă acum la călătoria mea de acum trei ani, realizez că aceasta este lecția pe care am învățat-o acolo, printre ei. Dacă o țară poate să accepte pierderi uriașe de teritorii și de oameni, dacă un imperiu se poate prăbuși fără să lase în urmă doar tristețe, dezamăgire și deznădejde, dacă cei în fața cărora tremura în trecut întreaga Europă pot astăzi să zâmbească și să te întâmpine cu brațele și cu inima deschisă (bineînțeles, atâta timp cât și tu ai băierile portofelului deschise) atunci și eu pot merge înainte.
Smaranda Acatrinei 