Sunt doi ani de când am fost la Florența. Încă nu știu ce să scriu despre ea și cum să vă povestesc experiența. M-am uitat zilele astea prin pozele de atunci, căutând firul roșu al poveștii, și ceea ce mi-am amintit, cu o claritate deosebită, e lumina aceea incredibilă din Toscana. Soarele răsare și apune altfel în Florența, și nu e doar modul cum razele lui se reflectă de pe unghiurile și curbele sculpturilor cu care te întâlnești peste tot.
Am stat o săptămână în Florența, pentru că nu am reușit să mă desprind să mă duc și în celelalte orașe din zonă, la Siena sau la Pisa. Simțeam că e mai mult în ea, simțeam că am nevoie să merg în profunzime, să pătrund dincolo de muzee și de giganticele galerii de artă. Nu știu dacă am reușit. Este, în continuare, unul dintre orașele în care îmi doresc să revin, pentru că știu că e și mai mult acolo decât am reușit să descopăr la prima întâlnire. Încă am vie și puternică în suflet avalanșa de artă, de maeștri ai trecutului, de la Fra Filippo Lippi la Brunelleschi. Încă are un impact extrem de puternic asupra mea imaginea asta, prima pe care am văzut-o atunci, la început de octombrie, făcând la dreapta sau la stânga de pe o străduță lăturalnică.
Poate că asta ar trebui să vă spun, că Florența e plină de imagini spectaculoase, și nu mă refer la cele imortalizate pe pânză, în uleiuri prețioase. Conducătorii ei, imens de bogați, unii chiar extraordinar de cultivați și inteligenți, și-au dorit să își trăiască întreaga viață într-o operă de artă. Și au reușit. Orașul e construit cum astăzi, din păcate, am uitat. Orașul, cel vechi, e gândit astfel încât să îți fie sprijin și companion prin periplul gândurilor zilnice, să te încânte cu un palat transformat în muzeu, îngrămădit între casele impunătoare ale vechii nobilimi, între o catedrală și o piațetă minusculă, unde, brusc, simți lumina soarelui din nou și tabloul e întregit de albastrul incredibil al înalturilor. Cum poți să mergi într-un asemenea oraș? Nu îmi mai amintesc serile în care ajungeam probabil obosită crunt la apartamentul unde am stat, încă nesătulă de artă și de mers prin măruntaiele lui.
Mi-am luat un card pentru vizitat muzee, de genul celor care există cam peste tot, ca să te scutească de timpul pierdut pe la ghișee și cozi. Și trei zile, cât era valabil, am trăit în muzee. N-aș ști să vă spun dacă am mâncat, sau dacă am băut apă. Nu știu dacă aveam, dacă simțeam nevoia. Eram scufundată în frumusețe. Ați trăit vreodată senzația pe care o simți în fața unui lucru, a unei persoane, a unui peisaj atât de frumos, încât mintea și sufletul nu se pot coordona să articuleze cuvinte?
A patra zi m-am trezit epuizată. La capătul puterilor, după maratonul muzeelor. Și mi-am spus că e momentul să privesc oamenii. Care erau, de altfel, mulți în acel octombrie, la Florența. Peste tot, pe străzi, în muzee, la restaurante. E un lux, în aceste mari metropole, să poți să privești doar oamenii.
M-am plimbat fără țintă pe străzi. M-am dus pe Ponte Vecchio și mi-am dat seama că motivul pentru care e extraordinar, dincolo de istoria lui de mai multe secole, e felul cum arată Arno și Florența când ești exact în mijlocul lui. Fără cuvinte. Nu s-au inventat încă.
Am văzut magazine și anticariate, am intrat în pizzerii și librării. Și am intrat, nu aș ști să vă spun de ce, într-un restaurant care nu părea extraordinar de la prima privire, și în care nu era, de altfel, nimeni. Din stradă, se vedea un coridor îngust, care trecea pe lângă o vitrină unde cred că erau expuse câteva deserturi. Dar am înaintat. Mi-era foame și sete. Și am ajuns aici.
Cunoașteți bucuria de a lua masa singură, într-un loc simplu, dar primitor, privind și observând una dintre emblemele lumii de aproape? Aceasta este una dintre amintirile acelea care se gravează altfel decât celelalte pe tăblițele inimii. Felul cum sunetul părea să nu se propage aproape deloc în spațiul acela mic și intim, aerul amiezii, florile, gustul parmezanului. Era mult prea devreme pentru prânzul italian, astfel încât m-am bucurat în deplină liniște de acest loc magic. Am privit îndelung la Ponte Vecchio, la zidurile sale șubrezite, la geamurile afectate de trecerea timpului, și m-am gândit „Doamne, dacă ar putea vorbi!” Mi-am dat seama cum rezistă în picioare datorită grijii localnicilor față de el, față de trecutul lor glorios, datorită celor care rămân după ce valurile de turiști pleacă, sau intră și ele în somnul hibernal al extrasezonului.
Toată lumea știe că, în Italia, pizza, pastele și înghețata sunt emblematice. Nu ai gustat pizza, nu știi ce gust trebuie să aibă pastele sau înghețata adevărată până ce nu ajungi acolo. Dar ceea ce mi-am dorit și mai mult decât să gust ceea ce gustă fiorentinii a fost să întrezăresc măcar o umbră din trecutul lor. Și m-am îndreptat către casele unde nu stă nimeni. Nu, nu acelea abandonate. Casele muzeu.
Peste tot pe unde am călătorit am găsit aceste case care păstrează, ca niște capsule anacronice, atmosfera trecutului, încăpățânându-se să rămână, la fel ca orice bătrân de pe suprafața pământului, fidele timpului care s-a scurs și stăpânilor care nu se vor mai întoarce niciodată. În aceste case, nu vor răsuna râsetele de copii prea des și nu va mirosi a pâine proaspăt coaptă. Ele își caută în adâncuri, sub stratul subțire de praf și în strălucirile mute ale candelabrelor, poveștile minunate ale vremurilor când râsetele și ritmurile muzicii le făceau să vibreze. Sunt mai multe în Florența. Sunt peste tot, de altfel. Și tristețea lor, singurătatea lor pare să se învioreze puțin când le descoperă vreun turist dornic să vadă dincolo de spectaculoasele focuri de artificii ale galeriilor de artă gemând de capodopere ilustre. Nu sunt case cunoscute. Nu au stat aici nume importante ale istoriei. Însă între zidurile lor pictate, între draperiile ferestrelor, mătăsurile scaunelor și sclipirile candelabrelor de Murano s-au petrecut dramele esențiale ale vieții fiorentine de acum sute de ani. Oamenii care au trăit nu au fost oameni de rând, ci stâlpi puternici ai trecutului. Dar istoria, crudă ca întotdeauna, și fidelă crezului că oamenii obișnuiți nu mișcă marile rotițe ale schimbării, nu i-a reținut.
Și pășind pe podelele de terracotta, privind scaunele pe care nu se va mai așeza nimeni niciodată și draperiile pe care nimeni nu le va mai da la o parte pentru a intra lumina soarelui, găsești aici, în aceste case, Florența cea vie, cea care iubește în continuare, cea care suferă, cea care poate, cumva, să aducă armonie între smartphone-ul de ultimă generație, la care tocmai se desfășoară o dramă sentimentală, și zidurile catedralelor. Cum e posibil?
Acceptarea e probabil cel mai important cuvânt al Florenței. Arta ei fabuloasă nu ar fi existat dacă marii potentați care au guvernat-o nu ar fi știut să facă politică, într-o Italie dominată de rivalitățile dintre familii și râvna pentru atotputernicul Scaun Papal. Iar fiorentinii Medici au învățat repede că ceea ce mișcă istoria sunt banii. Abili, versatili, ei au transformat Florența în capitală, prin acceptarea orgoliilor rivalilor lor, și îmblânzirea lor cu artă, vin și opulență.
Dar Medici nu ar fi existat fără ceilalți. Fără gonfalonierul Martelli, de exemplu. Fără Ponte Vecchio. Fără vilele cocoțate pe dealurile din împrejurimi, cu grădini pline de lavandă. Fără iubirea și suferința femeilor ascunse în spatele persienelor. Și astăzi, când rivalitățile s-au stins, când Sfântul Scaun nu mai poate fi cucerit cu vârful spadei, când lumea se învârte după un alt puls, nimeni nu și-ar mai aminti de Medici, dacă nu ar fi Michelangelo. Și Florența. Și noi, călătorii prin timp.
Ce mai e de văzut în Florența, în afară de muzee? O lume. O viață fremătând. O inimă, formată din zecile de mii de inimi fiorentine care au transformat acest oraș în cel mai frumos oraș din lume. Unde până și călugării budiști vin să admire bogățiile fabuloase ale bătrânei doamne, din cel mai faimos loc pentru fotografii.
Încă nu știu dacă aceasta este povestea completă a zilelor mele de octombrie la Florența. Cineva spunea, la un moment dat, că facem fiecare călătorie de trei ori: o dată când ne pregătim și ne documentăm pentru ea, o dată când o facem cu adevărat și a treia oară când ne reamintim. Cred că o parte din mine încă mai e în Florența, plimbându-se pe străzile acelea atât de speciale, între clădirile impunătoare. Și mai cred că această parte mă va aștepta acolo până ce mă voi reîntoarce, pentru a-mi întregi călătoria și a descoperi până la capăt povestea celui mai frumos oraș din lume.
Smaranda Acatrinei 