Viața ca un roman

Zilele astea stau mult cu tata. E frustrat de faptul că trebuie să stea în casă și atunci are chef de povești. Vedeți, el a fost tot timpul un om activ. Nu-s multe obstacolele care au reușit să îl oprească. Aș zice chiar că, de câțiva ani încoace doar a încetinit, atât. Iar statul în casă e, de departe, cea mai mare tristețe pentru el.

Poveștile lui sunt mai bune decât orice roman de aventuri. Avea 13 ani la război. Cel mondial, da. A stat un an în refugiu, împreună cu sora lui și părinții, undeva într-o localitate la poalele Bucegilor, de care își amintește și acum. Îți povestește exact și localizarea ei geografică, „pe partea stângă a râului, pe partea dreaptă era celălalt sat”. Erau găzduiți la o bătrână căreia îi spuneau „Măicuță” și căreia îi plăteau chirie, din puținul pe care îl aveau. Lăsaseră tot în urmă, casă, haine, cărți, școală, și se suiseră într-un tren să fugă din calea rușilor și a războiului care își schimbase sorții de izbândă. Și-o amintește și acum pe bătrână. Și faptul că avea livadă și mâncau mere ionatane și lapte de vacă, un lux prin părțile acelea. Și mămăligă multă, și linte. Ce se găsea. Și nu știau când și dacă se vor mai întoarce acasă. Iar ei erau cei norocoși, pentru că reușiseră să plece. Mai erau cei rămași în urmă, cei care nu au putut pleca, sau nu au avut cu ce. Bătrâna avea un băiat pe front. Care a căzut prizonier la un moment dat, pe undeva pe lângă Suceava, dar a reușit să fugă și s-au trezit cu el într-o noapte, acasă, în umbra Bucegilor. Vorbea prin somn, sărmanul și povestea ororile. Și tata le auzea, dar nu le mai povestește acum, cui ar folosi? Își amintește și despre nemți, și despre ruși. Și povestește, dar în puține cuvinte, că nu-s lucruri de povestit, o să le ia cu el, să nu mai rănească și pe alții.

O persoană interesantă, tatăl meu. Timp de 10 ani de zile a făcut toți munții României pe jos, cu rucsacul în spate, fără experiență de alpinist, doar cu bunul simț și cu pasiunea pentru natură. Și cu câte un drumeț ocazional, care i se alătura uneori de la începutul expediției, alteori doar pentru o bucată de drum. Și cu care împărțea mămăliga de la stână, când îi răsărea în cale, și brânza care le-o dădeau ciobanii, puțin surprinși să vadă oameni pe coclaurii pe care umblau ei. Și friptura pe piatră, și usturoiul pus bine în rucsac de acasă, că nu se știe când îți trebuie.

Au intrat o dată în vizuina unui urs, el și un tovarăș de drum, fără să își dea seama, ca să se adăpostească de o ploaie. De-abia când au simțit mirosul puternic, pe care tata nu-l descrie, pentru că a fost un om delicat toată viața lui și s-a ferit să spună până și vreo înjurătură de față cu o femeie, și-au dat seama și au ieșit rapid, căutând o cabană. Era vremea când puteai să îți iei circuit cu trenul, de la CFR, și aveai două întreruperi. Se suia la Iași, cobora unde își propunea să se suie pe munte și după ce cobora de partea cealaltă a Carpaților, se suia iarăși în tren și mergea mai departe. Îi știe pe toți, Apuseni, Făgăraș, Bucegi, a fost în peșteri pe vremea când nu erau iluminate cu lumină electrică și mergeai cu făclii cu păcură, și nici nu erau amenajate pentru turiști. Un roman de aventuri.

A prins de toate, și bune și rele. A văzut și bune și rele, dar le povestește rar, când ne punem la vorbă și îl iscodesc eu cu câte o întrebare. Are două nepoate după care se topește și le așteaptă cu sufletul la gură, iar singurul lucru de care se teme este că nu vor reuși anul ăsta să vină în țară să îl vadă. Căci altfel nu i-a fost frică niciodată. Știe și despre frizerii făcuți procurori în șase luni de comuniști, și despre mandate de arestare semnate cu forța, dar și despre oameni salvați de la pedepse crunte de alți oameni. Dar, vedeți, nu i-a fost frică. A avut încredere. În el, în Cel de Sus, în onestitatea lui care l-a însoțit tot timpul, în generozitatea lui pe care nu știu cât a conștientizat-o, cât face parte din cine e.

Povestește despre cum, în comunism, au fost colegi de-ai lui de facultate exmatriculați pentru că nu aveau părinții care „trebuia”. Origini „sănătoase”, așa se numeau. Erau chiaburi, adică aveau agoniseală. Poate o moară, poate un pic mai mult pământ, niște vite. Și învățători dați afară din învățământ, din același motiv. Și copii și tineri care găseau oameni miloși să îi înfieze, ca să poată să facă școală. Cu o „origine sănătoasă”. A prins școală de băieți și vremurile când se făceau în sate baluri, și se alegeau reginele balurilor, și băieții erau galanți și votau, iar regina balului, ea era cea care își alegea regele, căruia îi acorda un suveran dans.

După ceva ani, și-a făcut traseul pe munte în așa fel încât să ajungă în localitatea unde fusese în refugiu. A găsit schimbări. N-a mai găsit-o pe Măicuță și nici pe băiatul ei, dar a găsit ionatanii și livezile tot la fel de frumoase, statornice.

Povestește despre cum, student fiind, sărman, căci din puținul pe care îl primea de acasă trebuia să plătească și chirie, și mâncare, și „sfertul de vin”, și toate cele trebuincioase, actorii ieșiți după spectacol să consume adrenalina pe care ți-o dă creația pe scenă îi chemau la masă cu ei. Pe el și pe colegii lui. Fără să-i cunoască. Pentru că tinerii meritau întotdeauna să stea la masă cu oamenii cu adevărat mari. Costache Sava, Nicolae Șubă, Ștefan Dăncinescu. Nume pe care toată lumea le-a uitat. Mai puțin tata. Și stăteau la vorbă și la povești. Și la un „sfert de vin”.

I-a plăcut Ioana Radu, romanțele ei, amărăciunea cu care cânta. Și a cântat. De când mă știu, tata a cântat. Știe versurile la tangoul La Cumparsita, pe care au cântat-o cu Corul Cadrelor Didactice, împreună cu tatăl său, mama sa, învățători amândoi, și cu sora lui. Ca în Sunetul Muzicii, doar că mai latin și cu mai puține flori de colț. Și cu roșu peste tot. Și toți cântau. Au făcut o dată o întâlnire de multe zeci de ani de la terminarea facultății și toți colegii lui au venit la noi acasă, și toți cântau! Dincolo de opresiune, de amintiri triste, știau cântece multe, de curtat fetele, de cheflii, de dor, de amar. Dar cântau. Și acuma, dacă îl rog, cântă, dar i-au îmbătrânit corzile vocale și se întristează când se aude, pentru că își amintește, ca și cum ar fi fost ieri.

Vedeți voi, ne e frică să nu ne pierdem trecutul. Pentru că e parte din cine suntem. Și ne-am obișnuit să trăim în viitor, la hiperviteza internetului și a informației. Și ne credem semizei, pentru că există medicamente pentru aproape orice, în afară de nesuferitul ăsta de virus, dă-l încolo, să se descopere vaccinul ăla o dată, ca să putem în continuare să uităm de faptul că murim, și să ne trăim viața pe stand by, cu „mai târziu” și „nu acum”, cu două săptămâni de concediu la all inclusive, ca să facem și noi o pauză și să ne tragem sufletul, dar să nu cumva să simțim, să nu facem efortul să căutăm nici măcar un loc frumos unde să bem vreo băutură locală, că „cine știe ce gust are” și „nu-mi place cum arată crâșma asta, hai să mergem”. Și nu mai cântăm. Că „nu se cade”. Să nu cumva să suferim. Să nu ne pierdem confortul călduț al non-simțirii, al vieții programate, care continuă la nesfârșit, pentru că știința progresează, iar noi devenim nemuritori pe zi ce trece. Și nu ne trece prin cap să ascultăm poveștile bătrânilor, ale bunicilor, care au trăit de zece ori cât noi, pentru că cine are timp să stea să le asculte poveștile nebune de viață, de pe vremea când nu aveai vești despre vii sau despre morți decât când te întâlneai printr-un tren sau la o chermeză cu vreun neam care îți povestea veștile din partea cealaltă de lume.

Ne trăim viețile ca niște știri de senzație, cu titluri cu litere mari și conținut puțin spre deloc. Și am uitat că au fost vremuri peste noi când oamenii erau oameni. Și se ajutau că așa era. Atât. Și nu aruncau cu venin unii în alții. Că fac sau nu. Că pot sau nu. Împărțeau binele și răul, frățește. Și încercau să limiteze dezastrele, atunci când puteau. Dar suferința și moartea făceau parte din viața lor zilnică. Ca și bombardamentele. Sau arestările. Pentru că viața merge înainte, până ce se termină, pentru că așa e viața. Că e un virus, că e ea, inima, biata, că e vreun intrus în corpul tău, care te invadează, ce contează? Contează să trăiești fără teamă. Și fără să aștepți. Să îți cumperi biletul de avion. Să spui povestea. Să spui că iubești. Lasă convențiile. Votează pentru regina balului. Iar atât cât trăiești, mai bine savurezi „un sfert de vin” și o aventură pe munte, și un chef cu prietenii, sau cu artiștii, decât să încerci să devii nemuritor. În definitiv, who wants to live forever?