Etichetă: vin

E vineri. Sfârșit de septembrie. O vară indiană, capricioasă, cu soare mult și seri reci. Mi-am turnat un pahar cu vin, și am ales un pahar care se numește La Divina, pentru un Shiraz special din 2014. Acum doi ani, cred, la o degustare, cel care prezenta vinurile mi-a spus o replică pe care mi-am întipărit-o foarte adânc în memorie: Beți vinul care vă merită. Shirazul mă așteaptă cuminte în pahar, pentru că prelungesc intenționat așteptarea. Știu că mă merită.

În vară, prin iulie, cei de la crama Mierla Albă (nu aveți cum să o știți, e foarte mică, dar specială) au scos primul lor vin. Numit chiar așa, Mierla Albă. Și spuneau ei, pe Facebook, în promovare: Acesta este primul nostru vin. Unicul. Ei bine, mi-am spus, iată un vin care mă merită. Și am pornit o nebunie.

Știți fraza aceea celebră a lui Dante: „Iubirea mișcă soarele și celelalte stele?”. Nu știți nimic până ce nu ați văzut niște femei care își doresc cu adevărat să facă ceva pentru ele. Doar pentru ele. Ne-am adunat zece. Care de care mai diferită, cu aspirații și pasiuni diferite, cu dureri și complexe diferite, cu griji, responsabilități, cu speranțe, cu trecuturi. Și am fugit, nebune, în Dealu Mare, fără să știm prea bine ce vrem sau ce ne așteaptă. Am plecat, în primul rând, să fim doar noi cu noi și noi între noi. Femei. Preotese ale intimității. Acolo unde să nu fim mame, soții, prietene, colege, manageri, profesoare, medici sau contabile. Acolo unde să fim doar femei. Nimic nu putea să ne pregătească pentru ceea ce am descoperit.

Dealu Mare este o fâșie de aproximativ 70 de kilometri între Strejnicu și Vernești (sau între Ploiești și Buzău, da, puteți să le căutați pe hartă), aflată la aproximativ aceeași latitudine nordică cu Bordeaux și Toscana. Aici se făuresc vise. Între Strejnicu și Vernești au venit prin 2003-2005 niște visători și romantici incurabili care și-au dorit să prindă o himeră: să facă vin bun în România. Nu aveau nici cea mai mică idee cu ce se confruntau. Pe lângă cei 40 de ani care au impregnat adânc în memoria și în papilele colective vinul dulce, ieftin, proletar, băut mult, fără discernământ, ei se aruncau într-o lume în care aristocrația Europei făcea vin de mai bine de 400 de ani. Într-o lume în care există diferite clone pentru un singur soi nobil de vie, selecționate în funcție de scopul pentru care se cultivă, într-o lume în care tehnologia și savoir-faire-ul decantat de-a lungul secolelor dă naștere unor capodopere care reușesc să definească spiritul unei națiuni. Iar ei, idealiști, neînfricați, își doreau să definească spiritul românesc.

În Dealu Mare s-a investit din 2003 până în 2011 neîncetat, fără a obține nimic înapoi. S-a achiziționat tehnologie, s-a schimbat via, s-au făcut planuri și s-a așteptat. Ca pământul și soarele să își găsească ritmul comun. Vinul bun, de calitate, se naște din suferința viei. Din tânjirea ei după apă și din chinul îndurării soarelui necruțător, din dorul ei după strugurii tăiați încă de când sunt verzi. Tot dorul și toată suferința asta o ajută să își pună în mișcare potențialul ei magic de a transforma lumina și apa în zahăr și arome. Natura își exercită controlul implacabil, fără false pretenții. Strugurele adună experiență, gust, și resursele de zahăr care vor fi transformate în alcool.

Primul visător pe care l-am întâlnit a fost Ștefan Ionescu, proprietarul cramei 1000 de Chipuri. Are o pensiune chiar la cramă, unde am și dormit. Dar despre asta, puțin mai încolo. Ștefan a început prin a fi ascultat de patru dintre noi și a sfârșit prin a avea atenția noastră completă. Am degustat vinuri din sticlă și din tanc, am mâncat cea mai bună vită la cuptor din viața mea, am vorbit despre vie și despre filosofie, despre temeri și speranțe, ale noastre și ale lui, despre coduri nescrise, despre demnitate și despre pasiune. De ce 1000 de Chipuri? E vorba, da, despre mituri. Despre cum miturile din întreaga lume au unul și același erou: omul. Despre cum interiorul nostru poate să dea formă lumii care ne înconjoară. E vorba despre cartea lui Joseph Campbell Eroul cu o mie de chipuri, dar e vorba, mai întâi de toate, despre cele o mie de chipuri care dau naștere vinului care se află în paharul din fața voastră. Oamenii locului. Oamenii din Dealu Mare. Datorită lor, Ștefan face un vin deosebit, un vin de calitate, mai mult, un vin românesc. Pe oamenii din Dealu Mare, el i-a pus pe etichetele sticlelor sale, pentru ca lumea să îi cunoască. Modești, emoționați, ei aproape că nu s-au recunoscut.

Shirazul a început să se deschidă. Mi-a cerut și niște brânză maturată alături. L-aș transforma într-un parfum.

Nu veți putea să înțelegeți prea bine experiența aproape inițiatică pe care am trăit-o noi toate la zece intensități diferite în Dealu Mare, până ce nu veți vedea via dimineața. Regularitatea liniștitoare, ca o incantație, a șirurilor de butuci de vie care se întind cât vezi cu ochii de jur-împrejur. Soarele blând al sfârșitului de august care își filtrează lumina printre frunze îți mângâie sufletul obosit de haosul, betonul și asfaltul orașului. În vie, timpul trece altfel, și se măsoară în zahăr și în grade Celsius.

Există, în acest teritoriu aparte, și crame mari. Gigantice pentru suprafața podgoriei. Ca Budureasca. Budureasca face export, are un spațiu de depozitare de 3000 de tone de vin în tancuri de inox, face spumante cu vervă și roșii impetuoase, pe lângă albe și rozeuri, face sticle speciale pentru chinezi, cupaje, monosoiuri, și cam tot ce vă puteți imagina. Budureasca nu are foarte mult timp de vise și de lupte cu morile de vânt, are manageri inteligenți și somelieri sclipitori, care știu să se plieze după cerințele clientului, chiar și atunci când clientul e reprezentat de zece femei rebele. Budureasca, prin intermediul extraordinarului Ștefan Timofti, face sabrări cu paharul, ne vorbește cu elocință despre pairing, ne arată probe de sol. Ne face o demonstrație de forță. Pentru că sunt o forță. Unul dintre cele 1000 de chipuri.

Budureasca – gamele de vinuri

La polul diametral opus e Mierla Albă. Mierla e o jucărie. Un vis. E locul unde doi enologi, magicieni ai vinului, se retrag din când în când să creeze în completă și deplină libertate. Mierla e semnul că se poate. Parte dintr-un proiect numit Valahorum, Mierla are identitate și farmec, iar pe 5 hectare de vie face un singur vin pentru piață și două care nu se comercializează. Mierla ne vorbește cu entuziasm și energie prin Daniel Dorneanu, enolog din pasiune și din convingere, care își povestește vinurile cu autenticitatea cu care își trăiește viața, și care e cotropit complet de zece femei care sunt fericite că se află acolo, cu el și pentru el. Marele absent e cavalerul vinului românesc, Răzvan Macici. El e în Dobrogea, la crama Rasova, unde culege strugurii. Via e prima, întotdeauna. Nu există altă posibilitate. Răzvan a făcut vin pentru Africa de Sud cu tot talentul lui imens dezvoltat la Iași, la USAMV, și a visat că poate, și trebuie, să facă vin pentru țara lui natală. Și s-a întors. Să se lupte cu birocrația, cu ignoranța publicului, cu pământul și soarele. Va fi învingător? Cine știe? Nimeni nu poate spune. El nu se gândește însă la destinație. Călătoria e importantă. Vinul. Calitatea, gustul, arta.

Am pus Brahms. Simfonia a III-a, bineînțeles. Un concert din 25 septembrie 2014. Ce coincidență! Muzică interpretată acum 6 ani, cu un vin de acum 6 ani. Ce vremuri! Eram cu totul altcineva atunci.

Vă amintiți, în Vrăjitorul din Oz, când Dorothy îl descoperă pe vrăjitor? Iar el îi dezvăluie secretul tuturor evenimentelor și personajelor din drumul ei: puterea stă în interiorul tău, întotdeauna a stat. L-am întâlnit pe vrăjitor, pe profesionistul absolut, duminică dimineața, la Lacerta. Mihai Baniță este enolog și exact asta e definiția sa: a face vin este pentru el un mod de a trăi, și nu o meserie. Nici măcar o artă. E modul în care el respiră. Domnul Baniță ne povestește, stăpânit, cu umor fin și puțin nesigur (cine ar avea încredere în zece femei?) despre povestea cramei Lacerta, dar și despre ce s-a întâmplat și se întâmplă în Dealu Mare. Ca un vrăjitor, el ridică vălul de magie și ne arată adevărul. Mai mult, el ne învață. Cu răbdare, cu modestie, cu autenticitate, el ne-a explicat, vreme de două ore, poate și mai bine, ce înseamnă și cum se face vinul de calitate. An de an, în fiecare an. De ce face vin alb și de ce face vin roșu.

Și tot el ne explică unde este identitatea românească, în privința vinului, și ceea ce ei, cu toții, ca o ligă a cavalerilor loiali și credincioși, încearcă să obțină: Feteasca Neagră. Iluzorie, instabilă, încăpățânată, capabilă de capodopere, dar extrem de greu de obținut, Feteasca Neagră este soiul românesc autentic care ne-ar putea defini, o dată ce ei, cei puțini, cei aleși, îi vor descifra misterul și vor reuși să o obțină mereu la aceeași calitate. Vor reuși măcar în privința asta? Nimeni nu știe. Doar via, soarele și pământul. Omul visează și speră. Mierla Albă e o Fetească Neagră.

Am văzut și alte crame în călătoria noastră la sfârșit de august prin Dealu Mare. Dar ele au fost, pentru mine, fără chip. Și fără suflet, dintr-un punct de vedere. Mult mai bine decât mine a povestit prietena mea Andreea Marc, despre toate și multele detalii ale escapadei din Dealu Mare chiar aici. Și toate acestea nu ar fi fost posibile dacă Răzvan Stoenescu nu ar fi avut răbdarea și bunăvoința să ne ajute și să ne organizeze.

Shirazul meu se numește Ie de Fințești și s-a născut la crama 1000 de chipuri. E una dintre cele 4722 de sticle care însumează munca de ani de zile a celor o mie de suflete și inimi ale vinului românesc. E un vin care înseamnă o experiență. Astfel încât, atunci când vreți să cumpărați o sticlă de vin, nu întrebați niciodată ce are ea în plus față de sticla ieftină din raftul de supermarket. Întrebați-vă dacă meritați să îi aflați povestea. Și întrebați-vă și dacă sticla din supermarket vă merită. Alături de Brahms, Shirazul e companionul perfect. Mierla o rezerv pentru anul viitor, când voi împlini o cifră rotundă. O aștept, pentru că știu că merită așteptarea. Pentru că știu că mă merită.