Sunt o sentimentală. Da, plâng la filme și la operă, și nu o dată mi-au dat lacrimile ascultând muzică clasică interpretată sublim. Mă atașez de oameni total, iremediabil, și de lucruri și amintiri, iar frumusețea și arta îmi umplu inima de bucurie și emoție. Fiind, așadar, sentimentală, pentru aniversarea mea de 40 de ani mi-am dorit să văd Roma. Era prima mea călătorie complet singură, unde totul era făcut de mine, de la rezervări pentru zbor și cazare, până la itinerar și muzee. Mi-a fost teamă puțin, recunosc. De orașul străin, de străzi, de necunoscut, dar mai mult mi-am dorit să o văd. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns la cazare a fost să ies să mă plimb (cum aveam să fac de atunci în fiecare călătorie). Și recunosc, în momentul în care am ajuns în piața din fața catedralei San Pietro, mi-au dat lacrimile.
Simplul fapt de a reuși să ajung până acolo mi-a dat, dintr-o dată, o energie imensă și o bucurie atât de mare, cum nu mai simțisem de foarte mult timp. Și mi-am dat seama că ne cuibărim în rutina cea confortabilă și sigură și urmăm cu conștiinciozitate pașii predeterminați ai planului fiecărei zile, fără să ne dăm seama că, de fapt, ne ascundem în spatele siguranței oferite de predictibilitate și control, sacrificând fericirea, bucuria și uimirea pe care ți-o poate aduce pasul făcut dincolo de bariere. Mai mult, teama de necunoscut ne împiedică să avem atât de multe bucurii înălțătoare și să pierdem atât de multe momente de sărbătoare a ochilor, a sufletului și a minții, pentru simplul fapt că nu reușim să anticipăm în totalitate toate mișcările atunci când suntem într-un loc necunoscut, așa cum o facem când suntem acasă. Ne temem să suferim, ne temem să râdem și ne temem să plângem. În esență, ne este frică să trăim.
Am mers prin Roma timp de cinci zile cum nu credeam că aș putea vreodată să merg. Am ajuns la programări la muzee la timp (deși, privind în urmă, îmi dau seama că le-am făcut (un pic) inconștient) și mi-am umplut sufletul de bucurie și de frumusețe. Printre altele, l-am văzut pe Papa Francisc.
Dacă Muzeele Vaticanului sunt fabuloase și pline de artă și frumos (nu mai punem Capela Sixtină, dar tocmai asta e problema, că e cu mult mai mult decât Capela Sixtină!), la fel de spectaculos e Palatul Quirinale (adică reședința președintelui Italiei), care da, se poate vizita atunci când președintele nu e acolo. Ba, mai mult, dacă alegeți turul ghidat în italiană e gratuit, se plătește doar ceva simbolic pentru rezervarea online, pentru că ghizii sunt voluntari, studenți ai Facultății de Istorie și veterani din armata italiană.
Totul în Roma e despre artă și despre papi. În goana lor neobosită după nemurire, papii din istorie au lăsat un oraș gemând de capodopere, de sculptură, de catedrale și palate. Roma e cu mult mai mult decât Trevi și Colosseum. Ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc a fost modul în care orașul ăsta te surprinde cu frumusețea sa la fiecare colț. Pentru că ieși de pe o străduță și, dintr-o dată te afli în fața unei priveliști inegalabile. Pentru că forurile romane sunt în picioare și îți amintesc trecutul glorios al Romei, dar și faptul că viața e trecătoare, pentru noi toți. Ne petrecem zilele citind una și aceeași pagină din marea carte a lumii, și, uneori, rareori, frunzărim încă alte vreo câteva, doar pentru că riscul și eșecul ne sperie mult mai tare decât toate bogățiile care se pot ascunde în spatele unor pagini îndepărtate și complicate.
Da, e greu la 40 de ani să ieși din carapacea etichetelor sociale. Dar dacă mă întrebați pe mine, e vital. Uneori, întregul nostru potențial se află tocmai dincolo de rutină și etichete. Într-un fel, așa este și Roma: un oraș întreg ca o femeie matură. Încă păstrează ruinele trecutului și ale iubirilor uitate, dar tot în ea se află palate fabuloase și bogății nemaivăzute și se află înțelepciune și relaxare, și înțelegere față de cei care privesc din afară, chiar dacă privesc pentru o secundă sau pentru o viață și, peste toate acestea, e sigură pe ea și pe frumusețea ei, pe bogățiile pe care le va păstra tot restul vieții. Roma îți spune la fiecare pas să trăiești prezentul și să te bucuri de ce ai. Îți arată bogățiile pe care le-a adunat în fiecare ungher și cotlon și apoi îți povestește surâzătoare dar și puțin ironică cum au visat la nemurire cei care le-au ridicat.
Nu cred că există loc mai potrivit să îți depășești barierele și să începi, cu adevărat, să te bucuri de viață. Orice oraș, orice țară ai vizita pe lume, Roma rămâne „cetatea eternă”, bogată, frumoasă, sigură, iubitoare și relaxată.
Smaranda Acatrinei 