Florența

Sunt doi ani de când am fost la Florența. Încă nu știu ce să scriu despre ea și cum să vă povestesc experiența. M-am uitat zilele astea prin pozele de atunci, căutând firul roșu al poveștii, și ceea ce mi-am amintit, cu o claritate deosebită, e lumina aceea incredibilă din Toscana. Soarele răsare și apune altfel în Florența, și nu e doar modul cum razele lui se reflectă de pe unghiurile și curbele sculpturilor cu care te întâlnești peste tot.

Am stat o săptămână în Florența, pentru că nu am reușit să mă desprind să mă duc și în celelalte orașe din zonă, la Siena sau la Pisa. Simțeam că e mai mult în ea, simțeam că am nevoie să merg în profunzime, să pătrund dincolo de muzee și de giganticele galerii de artă. Nu știu dacă am reușit. Este, în continuare, unul dintre orașele în care îmi doresc să revin, pentru că știu că e și mai mult acolo decât am reușit să descopăr la prima întâlnire. Încă am vie și puternică în suflet avalanșa de artă, de maeștri ai trecutului, de la Fra Filippo Lippi la Brunelleschi. Încă are un impact extrem de puternic asupra mea imaginea asta, prima pe care am văzut-o atunci, la început de octombrie, făcând la dreapta sau la stânga de pe o străduță lăturalnică.

Poate că asta ar trebui să vă spun, că Florența e plină de imagini spectaculoase, și nu mă refer la cele imortalizate pe pânză, în uleiuri prețioase. Conducătorii ei, imens de bogați, unii chiar extraordinar de cultivați și inteligenți, și-au dorit să își trăiască întreaga viață într-o operă de artă. Și au reușit. Orașul e construit cum astăzi, din păcate, am uitat. Orașul, cel vechi, e gândit astfel încât să îți fie sprijin și companion prin periplul gândurilor zilnice, să te încânte cu un palat transformat în muzeu, îngrămădit între casele impunătoare ale vechii nobilimi, între o catedrală și o piațetă minusculă, unde, brusc, simți lumina soarelui din nou și tabloul e întregit de albastrul incredibil al înalturilor. Cum poți să mergi într-un asemenea oraș? Nu îmi mai amintesc serile în care ajungeam probabil obosită crunt la apartamentul unde am stat, încă nesătulă de artă și de mers prin măruntaiele lui.

Mi-am luat un card pentru vizitat muzee, de genul celor care există cam peste tot, ca să te scutească de timpul pierdut pe la ghișee și cozi. Și trei zile, cât era valabil, am trăit în muzee. N-aș ști să vă spun dacă am mâncat, sau dacă am băut apă. Nu știu dacă aveam, dacă simțeam nevoia. Eram scufundată în frumusețe. Ați trăit vreodată senzația pe care o simți în fața unui lucru, a unei persoane, a unui peisaj atât de frumos, încât mintea și sufletul nu se pot coordona să articuleze cuvinte?

A patra zi m-am trezit epuizată. La capătul puterilor, după maratonul muzeelor. Și mi-am spus că e momentul să privesc oamenii. Care erau, de altfel, mulți în acel octombrie, la Florența. Peste tot, pe străzi, în muzee, la restaurante. E un lux, în aceste mari metropole, să poți să privești doar oamenii.

M-am plimbat fără țintă pe străzi. M-am dus pe Ponte Vecchio și mi-am dat seama că motivul pentru care e extraordinar, dincolo de istoria lui de mai multe secole, e felul cum arată Arno și Florența când ești exact în mijlocul lui. Fără cuvinte. Nu s-au inventat încă.

Am văzut magazine și anticariate, am intrat în pizzerii și librării. Și am intrat, nu aș ști să vă spun de ce, într-un restaurant care nu părea extraordinar de la prima privire, și în care nu era, de altfel, nimeni. Din stradă, se vedea un coridor îngust, care trecea pe lângă o vitrină unde cred că erau expuse câteva deserturi. Dar am înaintat. Mi-era foame și sete. Și am ajuns aici.

Cunoașteți bucuria de a lua masa singură, într-un loc simplu, dar primitor, privind și observând una dintre emblemele lumii de aproape? Aceasta este una dintre amintirile acelea care se gravează altfel decât celelalte pe tăblițele inimii. Felul cum sunetul părea să nu se propage aproape deloc în spațiul acela mic și intim, aerul amiezii, florile, gustul parmezanului. Era mult prea devreme pentru prânzul italian, astfel încât m-am bucurat în deplină liniște de acest loc magic. Am privit îndelung la Ponte Vecchio, la zidurile sale șubrezite, la geamurile afectate de trecerea timpului, și m-am gândit „Doamne, dacă ar putea vorbi!” Mi-am dat seama cum rezistă în picioare datorită grijii localnicilor față de el, față de trecutul lor glorios, datorită celor care rămân după ce valurile de turiști pleacă, sau intră și ele în somnul hibernal al extrasezonului.

Toată lumea știe că, în Italia, pizza, pastele și înghețata sunt emblematice. Nu ai gustat pizza, nu știi ce gust trebuie să aibă pastele sau înghețata adevărată până ce nu ajungi acolo. Dar ceea ce mi-am dorit și mai mult decât să gust ceea ce gustă fiorentinii a fost să întrezăresc măcar o umbră din trecutul lor. Și m-am îndreptat către casele unde nu stă nimeni. Nu, nu acelea abandonate. Casele muzeu.

Peste tot pe unde am călătorit am găsit aceste case care păstrează, ca niște capsule anacronice, atmosfera trecutului, încăpățânându-se să rămână, la fel ca orice bătrân de pe suprafața pământului, fidele timpului care s-a scurs și stăpânilor care nu se vor mai întoarce niciodată. În aceste case, nu vor răsuna râsetele de copii prea des și nu va mirosi a pâine proaspăt coaptă. Ele își caută în adâncuri, sub stratul subțire de praf și în strălucirile mute ale candelabrelor, poveștile minunate ale vremurilor când râsetele și ritmurile muzicii le făceau să vibreze. Sunt mai multe în Florența. Sunt peste tot, de altfel. Și tristețea lor, singurătatea lor pare să se învioreze puțin când le descoperă vreun turist dornic să vadă dincolo de spectaculoasele focuri de artificii ale galeriilor de artă gemând de capodopere ilustre. Nu sunt case cunoscute. Nu au stat aici nume importante ale istoriei. Însă între zidurile lor pictate, între draperiile ferestrelor, mătăsurile scaunelor și sclipirile candelabrelor de Murano s-au petrecut dramele esențiale ale vieții fiorentine de acum sute de ani. Oamenii care au trăit nu au fost oameni de rând, ci stâlpi puternici ai trecutului. Dar istoria, crudă ca întotdeauna, și fidelă crezului că oamenii obișnuiți nu mișcă marile rotițe ale schimbării, nu i-a reținut.

Și pășind pe podelele de terracotta, privind scaunele pe care nu se va mai așeza nimeni niciodată și draperiile pe care nimeni nu le va mai da la o parte pentru a intra lumina soarelui, găsești aici, în aceste case, Florența cea vie, cea care iubește în continuare, cea care suferă, cea care poate, cumva, să aducă armonie între smartphone-ul de ultimă generație, la care tocmai se desfășoară o dramă sentimentală, și zidurile catedralelor. Cum e posibil?

Acceptarea e probabil cel mai important cuvânt al Florenței. Arta ei fabuloasă nu ar fi existat dacă marii potentați care au guvernat-o nu ar fi știut să facă politică, într-o Italie dominată de rivalitățile dintre familii și râvna pentru atotputernicul Scaun Papal. Iar fiorentinii Medici au învățat repede că ceea ce mișcă istoria sunt banii. Abili, versatili, ei au transformat Florența în capitală, prin acceptarea orgoliilor rivalilor lor, și îmblânzirea lor cu artă, vin și opulență.

Dar Medici nu ar fi existat fără ceilalți. Fără gonfalonierul Martelli, de exemplu. Fără Ponte Vecchio. Fără vilele cocoțate pe dealurile din împrejurimi, cu grădini pline de lavandă. Fără iubirea și suferința femeilor ascunse în spatele persienelor. Și astăzi, când rivalitățile s-au stins, când Sfântul Scaun nu mai poate fi cucerit cu vârful spadei, când lumea se învârte după un alt puls, nimeni nu și-ar mai aminti de Medici, dacă nu ar fi Michelangelo. Și Florența. Și noi, călătorii prin timp.

Ce mai e de văzut în Florența, în afară de muzee? O lume. O viață fremătând. O inimă, formată din zecile de mii de inimi fiorentine care au transformat acest oraș în cel mai frumos oraș din lume. Unde până și călugării budiști vin să admire bogățiile fabuloase ale bătrânei doamne, din cel mai faimos loc pentru fotografii.

Încă nu știu dacă aceasta este povestea completă a zilelor mele de octombrie la Florența. Cineva spunea, la un moment dat, că facem fiecare călătorie de trei ori: o dată când ne pregătim și ne documentăm pentru ea, o dată când o facem cu adevărat și a treia oară când ne reamintim. Cred că o parte din mine încă mai e în Florența, plimbându-se pe străzile acelea atât de speciale, între clădirile impunătoare. Și mai cred că această parte mă va aștepta acolo până ce mă voi reîntoarce, pentru a-mi întregi călătoria și a descoperi până la capăt povestea celui mai frumos oraș din lume.

Michelangelo și La Bellisima

Michelangelo îți vorbește, ție, privitorului din secolul XXI, altfel decât toți ceilalți artiști plastici. În toate capodoperele sale din Florența, ceea ce te captivează, te înlănțuie și te înrobește pentru totdeauna e forța expresiei sale și intensitatea spiritului marelui maestru care pătrunde până la tine, prin intermediul marmurii, dincolo de spațiu și timp. În La Bellissima Firenze, Michelangelo e peste tot, în copie și original, provocându-te să îl urmezi pe străzile acestui oraș magic și spunându-ți povestea unui om care a trăit extrem de intens pentru arta sa.

Marea majoritate a turiștilor au ca obiectiv principal al călătoriei fiorentine pe celebrul, fabulosul, giganticul David. Plasat magnific în capătul Galeriei Academiei de Arte Frumoase, el se ridică deasupra mulțimilor de turiști și obiective fotografice. Însă până să ajungi la el, dacă îți iei timp să privești în jur și să savurezi fiecare pas, descoperi cei șase magnifici Sclavi, ultimele opere ale lui Michelangelo, încă aflați în bună parte sub stăpânirea marmurii suverane, așteptând încremeniți o eliberare care nu va veni niciodată. E suferință, furie și durere în corpul fiecăruia dintre ei, pe care le ghicești din zvâcnirea mușchilor schițați de daltă acum 500 de ani. Și privirea trece de la aceste trupuri contorsionate, suferinde, captive în marmura brută la perfecțiunea superbului David, al cărui sânge îl simți pulsând ireal în venele proeminente de pe mâna dreaptă și surâzi la impetuozitatea arogantă a câștigătorului pe care o vezi în privirea ațintită în depărtare, deasupra tuturor, către Ponte Vecchio sau către Pisa, rivala eternă.

Michelangelo, Sclav trezindu-se, Galleria dell’Accademia, Florența

Michelangelo Buonarotti, David, Galleria del’Accademia, Florența

De la Academie nu sunt decât câțiva pași până la Capelele celebrilor Medici, cei care au dat fața lumii așa cum o cunoaștem astăzi prin bogăția lor extraordinară, inteligența deosebită și pasiunea pentru artă. Și ieși din Capela Principilor, opulentă, luxoasă, îmbrăcată în întregime în pietre semiprețioase lucrate cu o măiestrie nemaivăzută și intri în Sacristia Nouă, sobră, perfectă, plină de metaforele lui Michelangelo. Așa arată inima Renașterii. Ironic, mormântul lui Lorenzo Magnificul și cel al lui Giuliano, fratele său, sunt modeste, aproape anonime, rămase neterminate din cauza plecării lui Michelangelo definitiv la Roma în 1534. Monumentele mărețe care te întâmpină sunt cele ale unor personaje relativ insignifiante în marea istorie: Lorenzo di Piero, duce de Urbino și Giuliano di Lorenzo, duce de Nemours. Sic transit gloria mundi…

Mormântul lui Giuliano di Lorenzo, duce de Nemours. Michelangelo, Ziua și Noaptea, Sacristia Nouă, Capelele Medici, Florența

Cu toate acestea, arta nu trădează: ceea ce te zguduie nu sunt alegoriile de pe monumentele funerare ale Ducelui de Urbino sau Ducelui de Nemours, ci Madonna cu pruncul care trebuia să facă parte din monumentul Magnificului Lorenzo. Madonna e gânditoare și întristată. O apasă întreaga greutate a sarcinii pe care o poartă Pruncul, care îi simte tulburarea și e întors cu fața către ea. Madonna de aici seamănă cu Madonna din Pieta-ul din San Pietro, are aceleași trăsături atemporale și aceeași forță interioară. Și recunoști și vibrezi în fața ei, rezonând la eternul feminin și matern pe care îl exprimă: ești alături de ea, femeie, mamă, trăiești neliniștea unui viitor implacabil, a unor suferințe nemărginite și a unei misiuni ce poartă în ea toată greutatea păcatelor unei lumi și întreaga imensitate a unei iubiri divine.

La alți câțiva pași, în spatele catedralei Santa Maria del Fiore, în grandiosul muzeu al Domului, se află capodopera cea mai impresionantă, pentru mine. E Pieta Bandini, ultimul Pieta sculptat de Michelangelo, conceput inițial pentru propriul său mormânt pe care îl voia în Santa Maria Maggiore din Roma, și singurul în care bătrânul maestru se redă pe sine. E un moment mai puțin abordat în arta europeană cel imortalizat aici, momentul Coborârii de pe Cruce. Suntem în fața fatalității, a implacabilului morții. Trupul lui Isus, greu, inert, e suținut de Nicodim (sau Iosif din Arimateea, după unii critici, purtând chipul lui Michelangelo) și de Maria Magdalena, și primit în brațele sale de Fecioară. Ne aflăm, cronologic, înaintea Pieta-ului din San Pietro, înaintea acelui moment etern de liniște și jelire. Sunt multe controverse în jurul acestei sculpturi, pe care Michelangelo, după opt ani de trudă, o distruge cu lovituri de daltă și o dăruiește servitorului său Urbino. Nu vom ști niciodată ce a provocat actul acesta, chiar dacă există teorii și supoziții. Ceea ce simți, însă, când privești Pieta Bandini, este agonia mamei care își îmbrățișează fiul crucificat și durerea și profunda credință a lui Nicodim-Iosif-Michelangelo, care susținându-l pe Isus, susține Credința, Mântuirea, prin forța brațelor și a artei sale. Misiunea s-a săvârșit. Isus, om, căci ca divinitate jertfa nu ar fi avut sens, e adormit aparent pentru totdeauna, iar Fecioara Maria, mama tuturor mamelor, își trăiește surd tragedia vieții. Maria Magdalena, restaurată în urma distrugerii, și-a pierdut expresia originală, pare detașată, încremenită. Când am găsit-o pe Pieta Bandini, eram aproape singură în muzeu și singură în încăperea unde ea este expusă. Nu am putut să o privesc altfel decât în tăcere. Abia după o lungă perioadă de contemplare, am găsit puterea să mă desprind și să o fixez pe retina aparatului de fotografiat, având în permanență impresia intruziunii într-un moment mistic intens, etern, pe care Michelangelo, cumva, l-a văzut cu adâncul sufletului și i-a dat viață în interiorul blocului de marmură.

Michelangelo Buonarotti, Pieta Bandini, Muzeul Domului din Florența

Mai există câteva cadopere ale marelui maestru renascentist în Florența. De exemplu, pe undeva, printre străduțele dintre Dom și Signoria, se află Il Bargello, fabulosul muzeu de sculptură fiorentină. Aici îl găsim pe Brutus, simbolul luptei împotriva tiraniei, și pe ireverențiosul Bacchus, cu zâmbetul său ironic în colțul gurii și trupul senzual și lasciv, alături de Tondo Pitti, un basorelief cu Madonna și pruncul, din perioada de tinerețe. Sau lângă Basilica Santa Croce se află muzeul dedicat lui Michelangelo de nepotul său, unde găsim Madonna cu scara și Bătălia Centaurilor, primele basoreliefuri care anunță geniul de mai târziu. Dar cumva axa lumii se construiește între aceste trei puncte fixe, iar Florența își întregește sensul prin modul în care le păstrează cu autenticitate și în care ți le dezvăluie, ajutându-te să înțelegi. Arta, marea artă a lui Michelangelo, e întotdeauna însoțită de credință și de Dumnezeire. Altfel, nimic nu ar fi posibil.

Viața ca un spectacol

Pentru mine, una dintre laturile cele mai fascinante ale călătoriilor este interacțiunea umană. Întâlnești și observi, intuiești povești și legi conexiuni improbabile și efemere, dar a căror amprentă durează toată viața.

Mă aflam la un moment dat la o superbă vilă Medici, La Petraia, într-o suburbie a Florenței. Întâmplarea a făcut să vizitez vila alături de încă alte patru femei: o polițistă, în vârstă de vreo 50 de ani, italiană, prietena ei din studenție, elvețiană, casnică, o tânără studentă la arte vizuale, tot italiană, și custodele vilei, care ne-a însoțit, dar ne-a oferit și explicații.

Polițista, energică, mama unui băiat care își căuta încă drumul în viață, conducea micul nostru grup în periplul prin încăperile vilei. Ghida o însoțea. Studenta și cu mine fotografiam consecvent fiecare cotlon, iar elvețiana admira bogățiile spațiului în care ne aflam. Nu aceasta este însă esența.

În călătoriile mele, m-a surprins de fiecare dată modul în care femeile din această țară leagă aproape imediat o conexiune reală, profundă, între ele, dar și cu alte femei străine. Comunicare se desfășoară pe un canal aparte, cel profund feminin, al intereselor, temerilor, viselor și realităților pe care le trăiesc toate femeile din lume. Am legat astfel, aproape imediat, o conversație care ne-a dus de la zbuciumul unei mame pentru a asigura copilului ei un viitor mai bun, la realitatea economică și socială din Italia, la călătoriile pe care avem nevoie să le facem singure, la problema avortului și viziunea asupra acestui subiect dureros într-o țară catolică și, în final, la trecut și la viitor, la iubire și copii. Ne-am despărțit așa cum se despart prietenii buni, fără să stabilim o viitoare întâlnire, cu sufletul plin de bucurie. În minte mi-a rămas, adânc, ceea ce exclama polițista, trecând dintr-o încăpere în alta a vilei: „Mamma mia, che spettacolo!”

Și astfel este și viața noastră: un spectacol. Unii suntem și actori și spectatori, alții repetă continuu, perfecționând permanent, corectând, ajustând, niciodată pe scena propriei lor vieți, niciodată personaje. Alții preferă să rămână doar spectatori, detașați și confortabili, la adăpost de critici și de trăiri, de lacrimi și zâmbete, aplaudând conștiincios sau comentând depreciativ actorii care aproape întotdeauna exagerează. E un spectacol luxuriant, palpitant, de care ne încăpățânăm să ne ținem la adăpost, să nu cumva să suferim, să nu cumva să ne rănim, și ne complacem în amorțeala comodă a rutinei.

Ne temem de ceilalți, le dorim aprecierile, ne privim cu nesaț prin ochii lor și uităm să ne căutăm pe noi înșine, fascinați dar și îngroziți de spectacolul pe care îl interpretează alții. Alergăm să prindem locurile cele mai bune, cu cele mai multe avantaje și uităm că cel mai bine se vede totul….de pe scenă.

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază:

Partajează asta:

Apreciază: