N-ai cum să nu zâmbești când primul lucru pe care îl vezi, după ce ajungi, te cazezi, te scuturi de praful oboselii și te dai jos din autobuz, este ăsta:
Și mai faci doi pași și vezi asta:
Să vă explic: m-am îndrăgostit de Amsterdam. De Olanda cu totul. E o obsesie a luminii aici, poate pentru că e scumpă la vedere, sau poate pentru că e o expresie a exuberanței pe care ți-o insuflă olandezii. Orașul ăsta este mai spectaculos luminat în decembrie decât oricare altul din Europa. Și e și mai puțin aglomerat, pentru că lumea se duce la târguri de Crăciun. Aici nu sunt. Mai bine.
Ce poți să faci pentru o singură seară în Amsterdam? Vă explic imediat: te plimbi ca bezmeticul pe străzi și nu te saturi de atâta lumină care străpunge întunericul nopții. Există și un Festival al Luminii, care adună laolaltă mai multe instalații de artă de-a lungul canalelor, toate având de-a face cu lumina, toate având o temă comună. Anul acesta a fost „Mediul este mesajul”. Serios, dacă vreți să mergeți în Amsterdam, mergeți în decembrie. E posibil să plouă sau să fie înnorat, dar vă asigur că seara veți uita de toate astea.
V-am convins? P.S. Pozele nu sunt prelucrate absolut deloc. Chiar așa arată.
Michelangelo îți vorbește, ție, privitorului din secolul XXI, altfel decât toți ceilalți artiști plastici. În toate capodoperele sale din Florența, ceea ce te captivează, te înlănțuie și te înrobește pentru totdeauna e forța expresiei sale și intensitatea spiritului marelui maestru care pătrunde până la tine, prin intermediul marmurii, dincolo de spațiu și timp. În La Bellissima Firenze, Michelangelo e peste tot, în copie și original, provocându-te să îl urmezi pe străzile acestui oraș magic și spunându-ți povestea unui om care a trăit extrem de intens pentru arta sa.
Marea majoritate a turiștilor au ca obiectiv principal al călătoriei fiorentine pe celebrul, fabulosul, giganticul David. Plasat magnific în capătul Galeriei Academiei de Arte Frumoase, el se ridică deasupra mulțimilor de turiști și obiective fotografice. Însă până să ajungi la el, dacă îți iei timp să privești în jur și să savurezi fiecare pas, descoperi cei șase magnifici Sclavi, ultimele opere ale lui Michelangelo, încă aflați în bună parte sub stăpânirea marmurii suverane, așteptând încremeniți o eliberare care nu va veni niciodată. E suferință, furie și durere în corpul fiecăruia dintre ei, pe care le ghicești din zvâcnirea mușchilor schițați de daltă acum 500 de ani. Și privirea trece de la aceste trupuri contorsionate, suferinde, captive în marmura brută la perfecțiunea superbului David, al cărui sânge îl simți pulsând ireal în venele proeminente de pe mâna dreaptă și surâzi la impetuozitatea arogantă a câștigătorului pe care o vezi în privirea ațintită în depărtare, deasupra tuturor, către Ponte Vecchio sau către Pisa, rivala eternă.
De la Academie nu sunt decât câțiva pași până la Capelele celebrilor Medici, cei care au dat fața lumii așa cum o cunoaștem astăzi prin bogăția lor extraordinară, inteligența deosebită și pasiunea pentru artă. Și ieși din Capela Principilor, opulentă, luxoasă, îmbrăcată în întregime în pietre semiprețioase lucrate cu o măiestrie nemaivăzută și intri în Sacristia Nouă, sobră, perfectă, plină de metaforele lui Michelangelo. Așa arată inima Renașterii. Ironic, mormântul lui Lorenzo Magnificul și cel al lui Giuliano, fratele său, sunt modeste, aproape anonime, rămase neterminate din cauza plecării lui Michelangelo definitiv la Roma în 1534. Monumentele mărețe care te întâmpină sunt cele ale unor personaje relativ insignifiante în marea istorie: Lorenzo di Piero, duce de Urbino și Giuliano di Lorenzo, duce de Nemours. Sic transit gloria mundi…
Mormântul lui Giuliano di Lorenzo, duce de Nemours. Michelangelo, Ziua și Noaptea, Sacristia Nouă, Capelele Medici, Florența
Cu toate acestea, arta nu trădează: ceea ce te zguduie nu sunt alegoriile de pe monumentele funerare ale Ducelui de Urbino sau Ducelui de Nemours, ci Madonna cu pruncul care trebuia să facă parte din monumentul Magnificului Lorenzo. Madonna e gânditoare și întristată. O apasă întreaga greutate a sarcinii pe care o poartă Pruncul, care îi simte tulburarea și e întors cu fața către ea. Madonna de aici seamănă cu Madonna din Pieta-ul din San Pietro, are aceleași trăsături atemporale și aceeași forță interioară. Și recunoști și vibrezi în fața ei, rezonând la eternul feminin și matern pe care îl exprimă: ești alături de ea, femeie, mamă, trăiești neliniștea unui viitor implacabil, a unor suferințe nemărginite și a unei misiuni ce poartă în ea toată greutatea păcatelor unei lumi și întreaga imensitate a unei iubiri divine.
La alți câțiva pași, în spatele catedralei Santa Maria del Fiore, în grandiosul muzeu al Domului, se află capodopera cea mai impresionantă, pentru mine. E Pieta Bandini, ultimul Pieta sculptat de Michelangelo, conceput inițial pentru propriul său mormânt pe care îl voia în Santa Maria Maggiore din Roma, și singurul în care bătrânul maestru se redă pe sine. E un moment mai puțin abordat în arta europeană cel imortalizat aici, momentul Coborârii de pe Cruce. Suntem în fața fatalității, a implacabilului morții. Trupul lui Isus, greu, inert, e suținut de Nicodim (sau Iosif din Arimateea, după unii critici, purtând chipul lui Michelangelo) și de Maria Magdalena, și primit în brațele sale de Fecioară. Ne aflăm, cronologic, înaintea Pieta-ului din San Pietro, înaintea acelui moment etern de liniște și jelire. Sunt multe controverse în jurul acestei sculpturi, pe care Michelangelo, după opt ani de trudă, o distruge cu lovituri de daltă și o dăruiește servitorului său Urbino. Nu vom ști niciodată ce a provocat actul acesta, chiar dacă există teorii și supoziții. Ceea ce simți, însă, când privești Pieta Bandini, este agonia mamei care își îmbrățișează fiul crucificat și durerea și profunda credință a lui Nicodim-Iosif-Michelangelo, care susținându-l pe Isus, susține Credința, Mântuirea, prin forța brațelor și a artei sale. Misiunea s-a săvârșit. Isus, om, căci ca divinitate jertfa nu ar fi avut sens, e adormit aparent pentru totdeauna, iar Fecioara Maria, mama tuturor mamelor, își trăiește surd tragedia vieții. Maria Magdalena, restaurată în urma distrugerii, și-a pierdut expresia originală, pare detașată, încremenită. Când am găsit-o pe Pieta Bandini, eram aproape singură în muzeu și singură în încăperea unde ea este expusă. Nu am putut să o privesc altfel decât în tăcere. Abia după o lungă perioadă de contemplare, am găsit puterea să mă desprind și să o fixez pe retina aparatului de fotografiat, având în permanență impresia intruziunii într-un moment mistic intens, etern, pe care Michelangelo, cumva, l-a văzut cu adâncul sufletului și i-a dat viață în interiorul blocului de marmură.
Michelangelo Buonarotti, Pieta Bandini, Muzeul Domului din Florența
Mai există câteva cadopere ale marelui maestru renascentist în Florența. De exemplu, pe undeva, printre străduțele dintre Dom și Signoria, se află Il Bargello, fabulosul muzeu de sculptură fiorentină. Aici îl găsim pe Brutus, simbolul luptei împotriva tiraniei, și pe ireverențiosul Bacchus, cu zâmbetul său ironic în colțul gurii și trupul senzual și lasciv, alături de Tondo Pitti, un basorelief cu Madonna și pruncul, din perioada de tinerețe. Sau lângă Basilica Santa Croce se află muzeul dedicat lui Michelangelo de nepotul său, unde găsim Madonna cu scara și Bătălia Centaurilor, primele basoreliefuri care anunță geniul de mai târziu. Dar cumva axa lumii se construiește între aceste trei puncte fixe, iar Florența își întregește sensul prin modul în care le păstrează cu autenticitate și în care ți le dezvăluie, ajutându-te să înțelegi. Arta, marea artă a lui Michelangelo, e întotdeauna însoțită de credință și de Dumnezeire. Altfel, nimic nu ar fi posibil.
Pentru mine, una dintre laturile cele mai fascinante ale călătoriilor este interacțiunea umană. Întâlnești și observi, intuiești povești și legi conexiuni improbabile și efemere, dar a căror amprentă durează toată viața.
Mă aflam la un moment dat la o superbă vilă Medici, La Petraia, într-o suburbie a Florenței. Întâmplarea a făcut să vizitez vila alături de încă alte patru femei: o polițistă, în vârstă de vreo 50 de ani, italiană, prietena ei din studenție, elvețiană, casnică, o tânără studentă la arte vizuale, tot italiană, și custodele vilei, care ne-a însoțit, dar ne-a oferit și explicații.
Polițista, energică, mama unui băiat care își căuta încă drumul în viață, conducea micul nostru grup în periplul prin încăperile vilei. Ghida o însoțea. Studenta și cu mine fotografiam consecvent fiecare cotlon, iar elvețiana admira bogățiile spațiului în care ne aflam. Nu aceasta este însă esența.
În călătoriile mele, m-a surprins de fiecare dată modul în care femeile din această țară leagă aproape imediat o conexiune reală, profundă, între ele, dar și cu alte femei străine. Comunicare se desfășoară pe un canal aparte, cel profund feminin, al intereselor, temerilor, viselor și realităților pe care le trăiesc toate femeile din lume. Am legat astfel, aproape imediat, o conversație care ne-a dus de la zbuciumul unei mame pentru a asigura copilului ei un viitor mai bun, la realitatea economică și socială din Italia, la călătoriile pe care avem nevoie să le facem singure, la problema avortului și viziunea asupra acestui subiect dureros într-o țară catolică și, în final, la trecut și la viitor, la iubire și copii. Ne-am despărțit așa cum se despart prietenii buni, fără să stabilim o viitoare întâlnire, cu sufletul plin de bucurie. În minte mi-a rămas, adânc, ceea ce exclama polițista, trecând dintr-o încăpere în alta a vilei: „Mamma mia, che spettacolo!”
Și astfel este și viața noastră: un spectacol. Unii suntem și actori și spectatori, alții repetă continuu, perfecționând permanent, corectând, ajustând, niciodată pe scena propriei lor vieți, niciodată personaje. Alții preferă să rămână doar spectatori, detașați și confortabili, la adăpost de critici și de trăiri, de lacrimi și zâmbete, aplaudând conștiincios sau comentând depreciativ actorii care aproape întotdeauna exagerează. E un spectacol luxuriant, palpitant, de care ne încăpățânăm să ne ținem la adăpost, să nu cumva să suferim, să nu cumva să ne rănim, și ne complacem în amorțeala comodă a rutinei.
Ne temem de ceilalți, le dorim aprecierile, ne privim cu nesaț prin ochii lor și uităm să ne căutăm pe noi înșine, fascinați dar și îngroziți de spectacolul pe care îl interpretează alții. Alergăm să prindem locurile cele mai bune, cu cele mai multe avantaje și uităm că cel mai bine se vede totul….de pe scenă.
Smaranda Acatrinei 