Cordoba. Când timpul se oprește

Când călătorești cu autocarul prin Europa, ai ocazia să experimentezi senzația ciudată a deplasării în timp. Autogările moderne, anonime, cu destinație în principal utilitară, aparțin fără îndoială timpului prezent. Unde totul trebuie să fie cât mai simplu, pentru a putea fi perceput într-o fracțiune de secundă de simțurile noastre atrofiate, și cât mai clar organizat, pentru a putea să ne continuăm drumul către destinație, în timp ce scriem un mail, vorbim cu un prieten pe Messenger sau acționăm spasmodic scroll-ul pe Facebook. Dar din momentul în care pășești în afara autogării și îți începi călătoria către orașele vechi ale Andaluziei, timpul începe să se învârtă în jurul propriului ax, conducându-te pe nesimțite înapoi cu câteva secole.

Cordoba e orașul care poartă cel mai adânc amprenta trecerii maurilor, pentru că, datorită capriciilor istoriei, ea a alunecat acum mult timp în afara atenției ultracatolicilor regi spanioli și, prin urmare, și în afara tendințelor lor ultracivilizatoare, după ce au încercat să transforme inegalabila moschee califală în ceva ce nu era: un templu catolic. Orașul a devenit astfel o capsulă a timpului incredibilă. Străzile înguste, cu case care par că se unesc în fața ta, cu ziduri albe și câte un singur nivel, pentru a izgoni căldura, construiesc o structură elaborată în care, călătorule, te vei rătăci. Pentru că ar fi păcat să utilizezi prea des harta sau mijloacele moderne de localizare în acest tihnit labirint alb, în care zilele se scurg la fel, de la răsărit la apus, pe ambele maluri ale leneșului Guadalquivir.

Astăzi, centrul călătoriei tale, punct de origine și destinație, în același timp, e moscheea califală: Mezquita. În curtea ei cu chiparoși și portocali, nimic din turlele impunătoare pe care le poți deja vedea nu te lasă să bănuiești ceea ce vei descoperi, o dată intrat.

Mezquita – curtea interioară

Primele șiruri de coloane se aseamănă cu începuturile poveștilor Șeherezadei. Într-un ritm uniform, hipnotic, ele te invită să pășești mai departe, către interior. Către inima ei, împărțită de secole între doi profeți ai unui același Dumnezeu. Ca și inima ta, călătorule, împărțită veșnic între dorul de casă și dragostea de libertate, și de ceea ce privești. E liniște, întuneric și răcoare în Mezquita. În prezența marilor spirite și a marilor capodopere se pășește încet și se vorbește în șoaptă, fără explozii sonore care să deranjeze magia timpului, încremenită între curbele complexe ale cupolelor nesfârșite. Contrastează puternic întunericul din Mezquita, luminat pe alocuri de lămpi plasate strategic, cu albul caselor din jurul ei și cu albul orbitor al soarelui de august în Andaluzia. Ochii tăi se obișnuiesc încet cu penumbra boltelor infinite. Găsești caligrafia complexă a Coranului deasupra mihrab-ului și a porțiunilor păstrate în stare absolut uluitoare, alături de arabescurile capelelor și ale stranelor corului, din inima străpunsă catolic a acestei moschei ancestrale. Și timpul se oprește în loc.

Mihrab – locul rezervat pentru imam la rugăciune. Este decorat cu caligrafie din Coran și datează din secolul al X-lea
Altarul central

Secundele, minutele, orele își pierd importanța. E un carusel al sufletului, cel care se întâmplă în acest fabulos monument al trecutului. Nu există nimic asemănător în întreaga lume, și ești, dintr-odată, conștient de propria mortalitate, de propria efemeritate. Viața ta, călătorule, e doar o clipire a ochilor timpului. Depinde de tine dacă în această clipire e închisă marea frumusețe a lumii, sau doar periodicitatea secvențelor propriei tale vieți. Respiri și te apropii. Tăcerea e cea mai potrivită muzică în acest spațiu magic.

Iar Mezquita nu e singura surpriză pe care ți-o rezervă acest orășel, de multe ori ignorat de pe rutele marilor experiențe andaluze. Una dintre ele este la balcoane și ferestre. E lecția pe care ți-o oferă un spațiu special dintr-o țară specială, despre loialitate și aparținere. Derecho al descanso, derecho a la ciudad! scrie pe bannerele pe care le întâlnești în multe locuri. „Dreptul la odihnă, dreptul la orașul nostru!” e lecția pe care ți-o dă spaniolul, andaluzul, cordobezul. „Acesta e orașul meu, călătorule.” Tu ești doar un trecător, dar cel căruia îi aparține acest spațiu sunt eu, nu uita! Trebuie să mă respecți, căci eu îți ofer tot ce am mai bun, îți ofer orașul meu, viața mea întreagă. Și cordobezul te invită înăuntru, căci ușa casei sale e mereu deschisă.

Curaj, îndrăznește! Trecătorule, turistule, fotografule! În câteva din aceste curți închise, răcoroase, dăinuiește arta prelucrării pielii de bovină într-un mod în care onorează și viața animalului, dar și sacrificarea sa pe altarul artei. Depinde doar de tine să le descoperi. E un meșteșug foarte vechi, acesta al imprimării și vopsirii pielii, pe care cordobezii l-au transformat într-o artă exuberantă. Ei îmbracă pereții, cuferele, mesele și lampadarele în pielea prețioasă, metamorfozată sub mâinile meșteșugarilor în curcubeu de culori și explozie de forme. Căci viața și moartea se îngemănează în culoare și în artă, întotdeauna. Rătăcind prin labirintul străduțelor albe, pășești mai departe. Istovit de soare și de sete, te îndrepți năucit de frumusețe, tot înainte, până ce ajungi pe malurile râului.

Sală de expoziție din atelier de pielărie în Cordoba
Panou de perete din piele de Cordoba, procesată și pictată manual
Panou de perete din piele de Cordoba, procesată și pictată manual

Există aici un pod care face legătura între vremuri. Căci vezi tu, trecătorule, podul acesta datează de la începuturile timpului, din secolul I și te conduce peste râu, către orașul nou. Ajutându-te să revii în prezent. Și doar atunci când pășești peste el, pe întreaga lui lungime, reușești să te scuturi de extraordinara experiență a trecutului Cordobei. Și să pășești mai departe. Tulburat, îndrăgostit, dezorientat, te îndrepți către hotel. Aromele de cafea și șofran te urmăresc pe străzile înguste. Toții porii sunt deschiși către soare, către Orient, dincolo de Alcazar, de sălașul regilor ultracatolici și ultraspanioli. Închizi ochii pentru o clipă și îți continui apoi călătoria către Granada. Mai departe, tot mai departe, prin Andaluzia.

Podul roman peste Guadalquivir, Mezquita și orașul vechi al Cordobei

Publicitate

Sevilla! Și inima mea cântă

Smaranda Acatrinei

Uneori, când simți că începi să te cufunzi în monotonia ritmului care te înconjoară și că nu reușești să îți mai distingi chipul și sufletul din marea de chipuri și suflete care se mișcă în aceeași cadență zilnică, trebuie să pleci în Spania. De ce tocmai în Spania? Simplu. Pentru că acolo îți găsești castelele construite demult, din vise și speranțe, un pic dărâmate de seriozitatea trecerii anilor sau poate, cine știe, încă în picioare, printr-un miracol, dar și pentru că acolo intri într-un timp care curge altfel, dilatat, din cauza soarelui leneș de amiază. Acolo, în răcoarea și susurul necontenit al fântânilor din curțile interioare, la umbra portocalilor și palmierilor, începi să îți redescoperi felul în care îți funcționează mintea și îți amintești cum e să îți asculți inima.

În Sevilla, oamenii sunt simpli și direcți, viața e dulce și nimeni nu se grăbește nicăieri niciodată. Pe străzile răcoroase…

Vezi articolul original 943 de cuvinte mai mult

Sevilla! Și inima mea cântă

Uneori, când simți că începi să te cufunzi în monotonia ritmului care te înconjoară și că nu reușești să îți mai distingi chipul și sufletul din marea de chipuri și suflete care se mișcă în aceeași cadență zilnică, trebuie să pleci în Spania. De ce tocmai în Spania? Simplu. Pentru că acolo îți găsești castelele construite demult, din vise și speranțe, un pic dărâmate de seriozitatea trecerii anilor sau poate, cine știe, încă în picioare, printr-un miracol, dar și pentru că acolo intri într-un timp care curge altfel, dilatat, din cauza soarelui leneș de amiază. Acolo, în răcoarea și susurul necontenit al fântânilor din curțile interioare, la umbra portocalilor și palmierilor, începi să îți redescoperi felul în care îți funcționează mintea și îți amintești cum e să îți asculți inima.

În Sevilla, oamenii sunt simpli și direcți, viața e dulce și nimeni nu se grăbește nicăieri niciodată. Pe străzile răcoroase, dimineața, s-ar putea să te găsești numai tu, turist nerăbdător cu liste lungi de obiective, și câțiva sevillani care se îndreaptă alene spre serviciu, după ce și-au băut cafeaua în barurile liniștite, deja deschise. În Sevilla, pâinea prăjită seamănă cu sufletul tău, cald și moale pe dinăuntru și aromat și puțin ars pe dinafară și merge de minune cu curgerea tihnită a minutelor în care îți bei cafeaua.

Dimineață în Sevilla
Dimineață în Sevilla

Primul lucru care te lovește, pe tine, turist european supra- și ultracivilizat, e faptul că felul de mâncare specific, pe care îl găsești pe mai toate meniurile, ca o declarație de credință și loialitate, e unul convivial, care se face și se mănâncă în comunitate. Și guști paella cu neîncredere, de parcă orezul ar fi sub așteptările tale rafinate de furnică agilă, care își dorește, când se oprește pentru o clipă efemeră din veșnica agoniseală, o experiență senzorială din cale afară de explozivă. Și ești siderat să descoperi că asta și primești: pentru că în Sevilla, experiențele senzoriale uluitoare sunt pentru toată lumea, pentru că nu numai oaspetele e special și merită să primească ceea ce e deosebit și specific și aparte. Fructele de mare îți aduc pe cerul gurii zumzetul oceanului, iar boabele galbene și aromate îți potolesc foamea după senzațional, vorbindu-ți despre Orient, despre deșert și lumi vrăjite. Marea e alături să îți poarte visele. Într-o zi normală, ca oricare alta, la orice restaurant sau cafenea. Și universul tău e zguduit din temelii.

Paella

În Sevilla, bărbații și femeile cântă, deopotrivă. Cântă și Carmen, cântă și Bărbierul. Pentru că pasiunea se traduce în același limbaj pentru ambele sexe, fără bariere impuse de conveniențe și fără limitări impuse de autorități artificiale, străine și uitate. Și în tânguirile lor, uneori aspre, dureroase, alteori pătrunzătoare și nemiloase, simți cum recunoști un cântec pe care nu l-ai mai auzit demult. Cântecul inimii tale. Cântecul despre adevăr și despre iubire. Despre cum dragostea e atotputernică. Despre dorul care te mistuie și despre cum să lupți ca să le aperi și să le păstrezi pe toate acestea. Acolo, în Sevilla, îți descoperi cadența pașilor, într-un dans pe care credeai că deja nu îl mai știi. Acolo, regulile societății din care vii devin neclare și confuze. Ritmul inimii e singurul care dictează. Te cufunzi, turist devenit visător, reîntors la matrițele ancestrale ale timpului care curge molcom, în senzații și sentimente. Refuzi să gândești. De ce ai face-o? Soarele răsare leneș la est. Palmierii zâmbesc. Portocalii îți bucură privirea cu inconfundabila culoare a fructelor amare. Bucuria te înconjoară.

Alcazar de Sevilla, grădini
Alcazar de Sevilla, Curtea domnițelor
Patio, vila Las Duenas

Bărbații cântă la chitară melodii focoase, sau mișcă viguros și neobosit din picioare și din șolduri în flamenco. Nu e nimic rușinos în a simți. Nu e nimic de ascuns în a-ți trăi sentimentele. Pasiunea și masculinitatea nu mai sunt divergente cu sensibilitatea și descoperi, cu mirare, că lumea în care trăiai e falsă, rece și dură, nemiloasă.

În Sevilla, femeile, reginele eterne, încredințează bărbaților exploratori misiuni aproape imposibile. De aici a plecat Columb, și Isabel o dată cu el. Tot aici s-au întors și au adus cu ei bogățiile și mirajul noilor Indii. Dacă femeia nu ar fi crezut până la capăt, nestrămutat, în visul bărbatului, toate acestea nu ar fi existat. Noi nu am fi existat. Dincolo de politici și de putere, de conveniențe sociale și identități mai mult sau mai puțin determinate, aici, femeia și bărbatul dansează același dans nemuritor, de secole. De la balcoanele din fier forjat, din spatele evantaielor și al chitărilor, sevillanii te urmăresc. Ce vei face, străine? Vei începe să cânți și să dansezi? Îți vei asculta, oare, cântecul inimii? Sau vei bifa lista și vei pleca mai departe?

Monumentul funerar dedicat lui Cristofor Columb în Catedrala Sfânta Maria din Sevilla
Evantai de chihlimbar, în Palatul Regal din Sevilla
Dansator de flamenco

În Sevilla, căutând mirajul Orientului, intri în castele cum nu există în altă parte a lumii. În ele te poți plimba în voie, fără țintă, rătăcind fără un traseu bine definit. Și fiecare colț după care îți schimbi direcția pașilor te surprinde. Pentru că arabescurile și ornamentele tavanelor și ale coloanelor curg ca într-o cascadă, iar fiecare curte, absolut fiecare, te întâmpină cu tăcerea înfiorată de susurul fântânilor. Șoptești fără să vrei în aceste curți și întorci capul, surprins, când în gândul tău se aude foșnetul unei rochii sau al unui condur, sau poate pașii gânditori ai vreunui rege. Ești pe un tărâm care aparține deja magiei. Cum au reușit maurii să cucerească o bucată din Europa îți poate povesti istoria, fără îndoială. Dar realitatea e acolo, în fața ochilor și a inimii tale. E magia boltelor și a caligrafiilor, a culorii și ceramicii, care pune stăpânire pe tine înainte să realizezi ce se întâmplă, de fapt. Și găsești, cumva, în ondulările nesfârșite ale arhitecturii mozarabe, motivul pentru care timpul și viața sunt altfel în această parte de lume.

Palatul Regal din Sevilla, Sala Ambasadorilor
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla
Palatul Regal din Sevilla, Grădinile

Cum te vei întoarce la realitate, călătorule? Nu există alt drum decât înainte, până la capăt. Grădinile nesfârșite te primesc în răcoarea lor verde și te acceptă cu dragoste și înțelepciune. Să ieși? De ce? Aici e umbră și viață și liniște. Aici inima își găsește cântecul. Și inima mea cântă! Cântecul libertății, pe care l-a știut de la prima contracție. Cântecul iubirii. Cântecul pasiunii. Numai în Spania. Numai în Sevilla.

Alcazar de Sevilla, grădini
Alcazar de Sevilla, capela regelui Carlos al V-lea
Sevilla
Sevilla, vila Las Duenas
Sevilla

Adevărul despre Istanbul

Viața te dărâmă. Corpul sau mintea, din când în când, se decid să îți îndepărteze orice iluzie ai avea de control asupra propriei persoane și să te răstoarne, din senin, până în adâncimi la care nu credeai să ajungi vreodată. Cel mai adesea, ajungi înapoi doar lăsând timpul să repare stricăciunile și retrăgându-te în interior, ca un depanator încercat, ca să verifici fiecare supapă și fiecare conductă și să vezi ce n-a mers. Convalescența e o perioadă care poate dura și tot restul vieții. Momentele astea devin repere, totul se măsoară în „înainte” și „după” și, dacă ai noroc să le supraviețuiești, prin intermediul lor descoperi cine ești cu adevărat, nu cine ai fost antrenat să fii.

Astfel m-am trezit în Istanbul, acum trei ani. Nu știam cine sunt și de ce fac această călătorie. Nu vedeam decât drumul care se afla în fața mea. Nu citisem nimic despre oraș, nu știam nici măcar unde se află apartamentul unde stăteam față de obiectivele turistice.

Unde altundeva ai putea să te dezbraci de cine ai fost decât printre niște străini care nici măcar nu îți vorbesc limba, într-unul din cele mai aglomerate orașe din lume, și care nu așteaptă de la tine nimic altceva decât să le cumperi marfa sau să te așezi la masa lor? Unde altundeva ai putea lăsa la o parte tot ceea ce ai fost și tot ceea ce încă ești? Să rătăcești pe străzi abrupte cu mintea goală, cu sufletul gol sau să faci insolație sau să mănânci pește abia luat de pe grătar. Să simți culori și arome și lumină și să îți resetezi toți analizatorii, ca și cum te-ai naște din nou. Ce vrajă se înfiripă în acest oraș între străduțele înguste, magazinele mici și înghesuite, oamenii zâmbitori și palatele imense? Nu am găsit nici acum răspunsul.

Acum trei ani m-am rătăcit și am regăsit drumul, fără sa folosesc telefonul sau hărțile de vreun fel. Am zâmbit, mult și repetat. Am învățat să spun „mulțumesc”, la propriu, dar și la figurat. Am învățat că poți tot timpul să râzi, chiar și pe arșița cea mai puternică și uscată, pentru că știi că undeva ploaia așteaptă. Am învățat că trandafirii sunt nemuritori, chiar dacă faci insolație privindu-le splendoarea efemeră. Am învățat că nu trebuie neapărat să vorbești la fel ca străinul din fața ta pentru a te putea înțelege sau pentru a cere ajutor. Am descoperit că pot să merg mai departe decât îmi imaginam. Am descoperit că roșiile au alt gust sub soarele Istanbulului. Am ascultat cântecul muezinilor și i-am învățat cadența.

Am descoperit că în tăcerea catedralelor-muzee îți asculți cel mai bine vocea interioară și că cel mai bine înveți să mergi drept călcând cu tălpile goale pe covoarele moscheilor. Am intrat de două ori în muzee, năucită de frumusețe, de simplitate și de liniște, în ciuda hoardelor de turiști. Am admirat caligrafia Coranului, fără să știu că e caligrafie la început. Am intrat la întâmplare în restaurante și oamenii mi-au zâmbit și mi-au acordat atenție. Am descoperit despre mine că îmi place să încerc gusturi noi. Am învățat că am un ritm al meu, diferit și, totuși, congruent cu cel al lumii. Am făcut poze unui străin care era și el singur și am descoperit că oamenii sunt toți la fel. Am ascultat două familii de indieni care ciripeau veseli și entuziasmați și ei m-au privit și m-au adoptat, întrebându-mă dacă nu vreau să îmi facă ei o poză, pentru a o avea amintire. I-am povestit unui portorican despre București. Am învățat că lumea e mare doar dacă vrei tu să fie, căci altfel e mică și unită.

Am descoperit, cu fiecare zi care trecea sub soarele arzând că sunt altcineva decât credeam și că într-adevăr am mai multă putere decât credeam. Am învățat să mă bucur de culori. Mi-am dat seama, aproape imediat, că îmi doresc să repet această experiență, a călătoritului în mine. Mi-am adus aminte istoria pe care am învățat-o în liceu și pe care o credeam pierdută demult.

M-am întors după o săptămână și am descoperit că priveam altfel străzile și oamenii de acasă. Și am știut, cu o claritate incredibilă, care e următoarea mea destinație. Iar în timp ce mă acordam la zgomotele lumii mele, am înțeles că am început o altă viață, în care sunt mai aproape de cine sunt cu adevărat. Totul datorită călătoriei la Istanbul.

Cred că, în esență, este extrem de important cum pășești pe acest pământ diferit, de care ne leagă foarte mulți ani de istorie. Dacă te aștepți să găsești ruinele imperiului care poartă pentru noi încărcătură personală, ei bine, nu le vei găsi. Pentru că dacă Istanbulul a învățat ceva, el a învățat să se adapteze. Și să meargă înainte. Gândindu-mă acum la călătoria mea de acum trei ani, realizez că aceasta este lecția pe care am învățat-o acolo, printre ei. Dacă o țară poate să accepte pierderi uriașe de teritorii și de oameni, dacă un imperiu se poate prăbuși fără să lase în urmă doar tristețe, dezamăgire și deznădejde, dacă cei în fața cărora tremura în trecut întreaga Europă pot astăzi să zâmbească și să te întâmpine cu brațele și cu inima deschisă (bineînțeles, atâta timp cât și tu ai băierile portofelului deschise) atunci și eu pot merge înainte.

Povești de pe drumul mătăsii

Drumul mătăsii e drumul poveștilor Șeherazadei și e drumul sultanului, fie el Harun Al-Rașid sau Suleyman, e calea prin deșertul ucigător pe care ar trebui să pășești cu grijă, să nu sperii magia. E legătura dintre Europa și Asia, dincolo de kilometri, autostrăzi, hărți și busole, e conexiunea inexorabilă dintre două universuri pereche, surori, despărțite de două strâmtori și 15 secole de istorie grea, politică, războinică, dureroasă.

Pe vechiul drum al mătăsii, poveștile călătorilor au rămas impregnate în praful drumului și în tencuiala zidurilor. Și în timp ce soarele arde implacabil scoarța pământului, umbrele caravanelor încă se mai pot observa în urma lăsată de trecerea mașinilor pe asfaltul impersonal. E pustiu pe drumul mătăsii. Puțini se mai aventurează în această călătorie care duce într-un ținut vrăjit, o patrie a misterelor, a lumilor paralele, vechi, uitate, dar încă foarte vii, greu de înțeles astăzi, de la viteza 4G a imaginilor bidimensionale între care te învârți. Pe vechiul drum al mătăsii, Șeherazada e în lumina imaculată a soarelui de amiază, care te cheamă și te arde în același timp, lăsându-ți urme cu sau fără voia ta pe pielea albă de european legat de reperele imobile ale vieții cotidiene. În răcoarea dimineții, ochii ei te caută din albastrul impecabil de deasupra și glasul îți șoptește la orele siestei, când apreciezi moleșit fiecare adiere și fiecare copăcel care te primește blând în umbra lui.

Pe vechiul drum al mătăsii, ești dezrădăcinat și dezorientat. Întâlnești tot felul de personaje ciudate, interesante, colorate, vesele și binevoitoare, care nici măcar nu caută să înțeleagă ce spui ca să te ajute și să-ți aducă ceea ce îți lipsește, dar nu știi să ceri: apă, umbră, bunătate, liniște.

Primul pas e Istanbulul, pregătirea caravanei. Unde altundeva ți-ar fi mai ușor să pășești pragul dintre lumi, dacă nu într-un oraș cât o țară, cu 20 de milioane de locuitori și cine știe câți pescăruși curioși, amuzați de felul cum te uiți la ei ca la o pasăre rară și de felul cum le invidiezi libertatea cu care planează în amurg? Fundamentaliști, progresiști, turiști, europeni, japonezi, coreeni, creștini, toți ajung să se asemene între ei sub soarele necruțător, căpătând aceeași culoare a pielii și același miros vrăjit de condimente și ceaiuri în păr și în plămâni. De alt veșmânt nici nu ai nevoie. Ca să-ți pregătești caravana pe de-a-ntregul, nu-ți mai trebuie, călătorule, decât să aluneci pe apele metalice ale Cornului de Aur și să citești caligrafiile sultanilor. Harta poți să o lași. Nu există alt drum decât înainte.

Istanbul – podul Galata, cartierul Eminönü
Istanbul – Bazarul egiptean
Istanbul – Apus de soare pe Cornul de Aur, cu podul Atatürk
Pescăruș istanbulez și strâmtoarea Bosfor

Pe drumul mătăsii, ți se poate întâmpla să zbori, la propriu, ridicat în mod miraculos de însăși puterea aerului, și să privești din înaltul cerului ținutul dintre trei vulcani adormiți, istoviți de efortul de a crea o lume pentru zâne, sau să asculți cântecul păsărelelor într-o tăcere neclintită, coborât împreună cu umbra ta într-o paranteză între două culmi stâncoase, în timp ce soarele pune stăpânire pe lume. Sau ți se poate întâmpla să intri în laboratoarele unor alchimiști, rătăcind pe străduțe pietruite și întotdeauna abrupte, ale unor localități cu nume cântătoare, unde timpul se preface într-un material modelabil din care răsar culori și forme. Șeherazada ți se uită peste umăr, în permanență, și te așteaptă să îi cedezi o dată cu răcoarea nopții. Intri în castele și te apleci în culoare subterane, pe urmele unui trecut pe care îl descoperi alături de pelerinii caravanei.

Zbor cu balonul cu aer cald
Avanos, regiunea Cappadocia – atelier de olărit

Pe drumul poveștilor, te oprești la caravanseraiuri să te adăpostești de arșiță și să contempli zidurile înnegrite de fumul caravanelor fantomă ale trecutului. Te învârți în încăperile înalte, întunecate și răcoroase și ți se pare că începi să vezi culorile vii ale covoarelor așezate pe jos și ale țesăturilor fine din caftane, și taci, concentrat, încercând să înțelegi șoaptele abia auzite din vibrația pereților și să îți construiești povestea. Pe drumul mătăsii, intri în bisericile primilor creștini, de acum un mileniu, pictate incredibil de viu și te închini cu umilință și respect: acesta e ținutul atotputernicilor, e o parte dintr-un imperiu poate mai vechi decât politica, mai vechi decât libertatea, cu siguranță mai vechi decât neîncrederea.

Ağzıkarahan caravanserai
Avanos – interior

Pe drumul Șeherazadei, găsești portaluri pentru călătoria în timp. Și pășești, sfios și temător, și ești copleșit de statornicia marmurii, de străzile late, de axul teatru-templu-bibliotecă, și privești cu reverență latrine și case de toleranță de acum trei mii de ani, pentru că în ele recunoști omul de azi, te recunoști pe tine, mânat și subjugat de aceleași senzații și necesități.

Orașul antic Efes – Latrine

Descoperi, uluit, că un continent pe care știi să-l denumești, abstract, de la orele de geografie universală, e parte din tine, e cauza și consecința existenței tale, crezi tu, umilă și neimportantă în marele angrenaj al lumii. Nimic mai neadevărat. Melancolia istanbulezilor a devenit a ta, după doar un minut de pășit nesigur pe piatra cubică din curtea palatului sultanilor, pentru că te bucuri de răcoarea pe care o căutau, în fiecare clipă, și îi descoperi citind, scriind, gândind, creând, și hotărând sentințe fatale sau începând războaie, între trandafirii pe care nu te poți opri să nu îi miroși. Descoperi că există popoare care pot să se transforme în mai puțin de un secol și să lase în spate tradiții impregnate genetic și gânduri rigide, pentru că un vizionar cu privire de gheață îndrăznește să ceară moarte pentru viață și să joace totul pe o singură carte. În atmosfera asta exaltată și eroică, te trezești însuflețit să lupți pentru țara ta și îți găsești ambasada, temător, ezitant și pui o ștampilă, în speranța că viitorul într-adevăr se scrie acum, la timpul prezent.

Palatul Topkapî – Biblioteca sultanului
Ankara – Mausoleul președintelui Mustafa Kemal Atatürk

Și privești cu respect ruinele incredibile ale imperiilor, latin și otoman, deopotrivă, și apele lor termale și munții imobili dimprejur și te uiți în urma ta la ruine glorioase care toate, spun aceeași poveste: totul e trecător.

Efes – orașul antic

Om de rând, derviș, sultan, călător, definițiile se întrepătrund pe drumul mătăsii. Nu mai știi cine e cine și, într-un fel, începi să descoperi cine ești tu. Guști, zâmbești, te dezbraci de tine, cel de acasă, și în oglinda apelor nesfârșite dintre cer și pământ, te apropii încet, cu sfială, de tine cel adevărat. Împarți caravana și împarți bunele și relele, gusturile și mirosurile, dar și nerăbdarea sau plictisul. Devii, în drum, poate mai înțelept și mai răbdător.

Istanbul, Ankara, Cappadocia, Nevșehir, Goreme, Pamukkale, Hierapolis, Selcuk, Efes, Kușadasî, Canakkale, toate sunt cuvintele unei incantații ritualice. Găsește o călăuză de încredere care să îți conducă expediția, cu navigatori experimentați și povestitori înverșunați, învață formula magică și pornește la drum. Ne vedem de partea cealaltă.

Parisul copilăriei mele

Copilăria mea s-a petrecut în jurul cărților. Și al pianului, desigur, dar am învățat să citesc înainte de a putea să cânt la pian, astfel încât cărțile au fost primele. Pentru că eu citeam, treptat, la fel au făcut și copiii vecinilor, partenerii mei de joacă și de vise, iar în scurt timp am ajuns să citim și să ne placă, mai mult sau mai puțin, aceleași cărți. Printre ele, desigur, autori francezi binecunoscuți: Alexandre Dumas, Paul Feval, Eugene Sue.

Așa am ajuns să cunosc Parisul: alături de muschetari, de regi, regine și cardinali, de revoluționari, de Danton, Marat și Robespierre, de spadasini, marchize, duci și conți, și de spiritul francez, neobosit, puțin ireverențios și întotdeauna elegant. Istoria Franței devenise, pentru noi, mai familiară decât istoria propriei țări. Pentru că aceea încă se scria.

A ajunge în Paris, așadar, la începutul lunii martie, a fost pentru mine ca o întoarcere în copilărie. Există, pentru fiecare dintre noi, sunt convinsă, locuri pe care le știm, le cunoaștem cu inima înainte de a le cunoaște cu ochii.

Parisul este, fără doar și poate, cel mai vizitat oraș din lume și cel despre care există cea mai mare cantitate de informație. Dar cred că pentru mine și pentru noi, copiii de atunci, Parisul va reprezenta mereu altceva. În ochii mei, va fi mereu orașul lui Richelieu și D’Artagnan, al lui Quasimodo, al gelosului și atotputernicului Soare, al lui Hemingway, al ghilotinei, al catacombelor și misterelor, locul în care puteam să evadăm și să ne simțim liberi.

Plimbându-mă pe străzi, m-am plimbat prin romanele copilăriei. Privindu-l din vârful turnurilor catedralei Notre-Dame a fost ca și cum, alături, Quasimodo îmi povestea despre dragostea lui. Balerinele lui Degas, dansatorii lui Toulouse-Lautrec, dejunurile pe iarbă ale lui Monet se încadrează perfect în acest tablou incongruent și epatant, al Parisului revoluționar și artistic.

Ce e de făcut în Paris: ei, bine, să mergi. Să mergi și să mergi. Aerul parizian se îmbibă în hainele și în părul tău după doar câțiva pași. Te vei opri la un bistro pentru o cafea și la o boulangerie pentru un croissant. Nu poți continua altfel. Te vei opri pe malul Senei, la buchiniști. Te vei opri să respiri, să simți: ai mai fost aici. Dincolo de războaie și revolte, fiecare dintre noi are mereu Parisul în inimă, e ceva genetic, irezistibil.

În Paris trebuie să ajungi, din când în când, ca o întoarcere în timp, să respiri, să trăiești, să iubești și să îți continui apoi viața din punctul în care ai lăsat-o, puțin mai bogat și puțin mai romantic, cu siguranță mai rebel, mai nobil și un pic mai disprețuitor față de micile tragedii ale zilelor tale. Pentru că Parisul a fost și a rămas „acel Paris”, indiferent de capriciile istoriei.

Am intrat în Luvru, da, dar doar pentru o (mult prea scurtă) clipă, pentru a le vedea pe cele trei femei fatale ale marilor epoci: Venus, Nike din Samotrace și Mona Lisa. Luvrul e o lume întreagă, e toată istoria artei și a lumii adunată și concentrată într-un glob care desfășoară 7 secole pe parcursul a 16 kilometri fabuloși, în care te rătăcești fără hartă. Nu m-am urcat în turn, pentru că mi s-a părut mult mai spectaculos să urc în turnurile Notre-Dame. Am tăcut și am respirat adânc la Atelierul lui Brâncuși. Am zâmbit și m-am înfiorat la Muzeul D’Orsay. Am plâns la operă, alături de o femeie pură, considerată din oficiu vinovată și depravată de către marea ei dragoste, doar pentru că asupra ei plutea o bănuială și doar pentru că trăia într-o perioadă în care femeile erau automat slabe și susceptibile de pierzanie.

Și m-am întors apoi, puțin mai zâmbitoare și mult mai bogată, la viața mea cea de toate zilele.


Cracovia – când avem nevoie de lecțiile istoriei

Polonia e despre renaștere și despre rezistență. Despre ceea ce înseamnă să fii liber.

Deși dragonul este animalul mitologic care bântuie prin folclorul polonez, după mine ar fi mai potrivită pasărea Phoenix ca simbol al acestui tărâm de poveste. Recunosc că până la această călătorie nu am știut că vreme de vreo 150 de ani, poate și mai bine, Polonia nu a existat pe harta Europei. Împărțită între Rusia, Prusia și Austro-Ungaria începând cu anul 1795 (da, chiar perioada glorioasă a revoluțiilor europene), Polonia a reapărut pentru scurt timp în 1918, pentru a fi din nou împărțită, în urma pactului Ribentropp-Molotov, între Germania nazistă și Rusia bolșevică până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta e istoria de lângă noi, istoria unor vecini de care ne despart de-abia 450 de kilometri.

Și te aștepți să găsești ruinele fumegânde ale unei țări epuizate moral de lungul timp aflat sub stăpâniri străine și privirile rătăcite ale unui popor a cărui istorie aparține, în bună parte, altora. Nimic mai departe de adevăr. Polonia este în prezent a opta economie a Uniunii Europene, și una dintre cele mai dinamice, are 15 monumente UNESCO și a dat lumii întregi pe Ioan Paul al II-lea, Chopin, Wieniawski, Marie Curie (dublă laureată a premiului Nobel, pentru fizică și, respectiv, chimie) și Henryk Sinkiewicz (laureat al premiului Nobel pentru literatură), ca să enumerăm doar câțiva.

Polonezii au fost asupriți, înfometați, decimați și gazați, dar ne oferă, astăzi, celor ce vor să învețe, poate cea mai frumoasă lecție despre puterea de a rezista a spiritului uman și despre adânca înrădăcinare a sentimentului de apartenență la comunitate: patria nu e de pământ și de piatră, ci de sânge și dor.
Polonia e caldă și primitoare, cu oameni zâmbitori și glumeți, cu manufacturi spectaculoase și colorate, cu castele, catedrale și basme, și cu muzică peste tot, în restaurante și în piețe. Polonia e și prosperă, cu autostrăzi fabuloase în construcție, statiuni de ski fermecatoare, magazine cosmopolite și o organizare turistică ireproșabilă. Ritmul relaxat, oamenii cu inima deschisă te invită să revii iarăși și iarăși, să înveți despre speranță și iubire.

Călătoria mea în Cracovia s-a întâmplat într-un moment în care aveam nevoie să învăț că speranța există întotdeauna, și, mai ales, aveam nevoie să pun într-o perspectivă corectă întâmplările din viața mea. Nu puteam să aleg un loc mai bun pentru aceste lecții. Nu departe de Cracovia se află Oświęcim (sau pe numele său german, Auschwitz), gaura neagră a istoriei secolului XX și unul dintre memorialele cele mai cutremurătoare, dar și cele mai complete ale ororilor răutății absolute și criminale. Și aici este locul unde am învățat compasiunea. Ghizii polonezi îți explică fără niciun pic de ură sau resentiment detaliile. Nici măcar lacrimile nu vor să curgă. Doar tăcerea și tristețea te însoțesc și durerea, mereu durerea. Experiența vizitei este zguduitoare și lasă urme profunde, care sunt mult dincolo de forma concretă și săracă a cuvântului și imaginii.

Cracovia mi-a amintit că cea mai mare bogăție este cea a rădăcinilor din noi și că libertatea inimii este cea mai importantă dintre toate. Mi-am promis să revin în Polonia și o voi face, cu siguranță. A fost bine, a fost cald în suflet, a fost ca o revenire la axul principal, vertical al ființei mele. După mine, avem nevoie, din când în când, de reașezările astea pe coordonate. Atâtea influențe ne aruncă în atât de multe părți, că uneori ne pierdem nordul magnetic. Și rătăcim, prin noi și prin alții, și căutăm cu disperare vreo hartă uitată prin vreun colț de gând. Doar marile destine au puterea să te readucă la matcă. Noblețea și demnitatea lor, generozitatea cu care iartă, modestia cu care spun povestea mai departe, încăpățânarea cu care speră, toate acestea îți trasează drumul, unicul, singurul.

La intrarea în muzeul de la Auschwitz, cuvintele filosofului George Santayana: „Cei care nu își amintesc trecutul sunt condamnați să îl repete.” Și realizezi, după lacrimi și durere, că acesta e singurul mod de a merge mai departe.


Salina Wieliczka, monument UNESCO din 1978, cu o lungime însumată a galeriilor de peste 280 de km (traseul turistic totalizând doar 4 km) și o adâncime de 327 de metri.

Salina Wieliczka – altarul Catedralei (aici se oficiază ceremonii religioase deosebite și, în mod cu totul excepțional, cununii)
Salina Wieliczka – Catedrala
Cracovia- Sukiennice
Cracovia – Catedrala Sfânta Maria
Cracovia – Catedrala și Castelul Wavel
Cracovia – Dragonul Castelului Wavel
Catedrala Sfântul Mihail și Gavril
Orașul Vechi
Culorile artizanatului polonez
Chihlimbarul este una dintre principalele bogății ale Poloniei
Piata Centrala – Igor Mitoraj – Eros Bendato
Cartierul Evreiesc
„Bucătăria bunicii Malina” – doar un restaurant în Cracovia
Noapte de vis

Roma, matură și eternă

Sunt o sentimentală. Da, plâng la filme și la operă, și nu o dată mi-au dat lacrimile ascultând muzică clasică interpretată sublim. Mă atașez de oameni total, iremediabil, și de lucruri și amintiri, iar frumusețea și arta îmi umplu inima de bucurie și emoție. Fiind, așadar, sentimentală, pentru aniversarea mea de 40 de ani mi-am dorit să văd Roma. Era prima mea călătorie complet singură, unde totul era făcut de mine, de la rezervări pentru zbor și cazare, până la itinerar și muzee. Mi-a fost teamă puțin, recunosc. De orașul străin, de străzi, de necunoscut, dar mai mult mi-am dorit să o văd. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns la cazare a fost să ies să mă plimb (cum aveam să fac de atunci în fiecare călătorie). Și recunosc, în momentul în care am ajuns în piața din fața catedralei San Pietro, mi-au dat lacrimile.

Simplul fapt de a reuși să ajung până acolo mi-a dat, dintr-o dată, o energie imensă și o bucurie atât de mare, cum nu mai simțisem de foarte mult timp. Și mi-am dat seama că ne cuibărim în rutina cea confortabilă și sigură și urmăm cu conștiinciozitate pașii predeterminați ai planului fiecărei zile, fără să ne dăm seama că, de fapt, ne ascundem în spatele siguranței oferite de predictibilitate și control, sacrificând fericirea, bucuria și uimirea pe care ți-o poate aduce pasul făcut dincolo de bariere. Mai mult, teama de necunoscut ne împiedică să avem atât de multe bucurii înălțătoare și să pierdem atât de multe momente de sărbătoare a ochilor, a sufletului și a minții, pentru simplul fapt că nu reușim să anticipăm în totalitate toate mișcările atunci când suntem într-un loc necunoscut, așa cum o facem când suntem acasă. Ne temem să suferim, ne temem să râdem și ne temem să plângem. În esență, ne este frică să trăim.

Am mers prin Roma timp de cinci zile cum nu credeam că aș putea vreodată să merg. Am ajuns la programări la muzee la timp (deși, privind în urmă, îmi dau seama că le-am făcut (un pic) inconștient) și mi-am umplut sufletul de bucurie și de frumusețe. Printre altele, l-am văzut pe Papa Francisc.

Dacă Muzeele Vaticanului sunt fabuloase și pline de artă și frumos (nu mai punem Capela Sixtină, dar tocmai asta e problema, că e cu mult mai mult decât Capela Sixtină!), la fel de spectaculos e Palatul Quirinale (adică reședința președintelui Italiei), care da, se poate vizita atunci când președintele nu e acolo. Ba, mai mult, dacă alegeți turul ghidat în italiană e gratuit, se plătește doar ceva simbolic pentru rezervarea online, pentru că ghizii sunt voluntari, studenți ai Facultății de Istorie și veterani din armata italiană.

Intrarea în Palatul Quirinale

Totul în Roma e despre artă și despre papi. În goana lor neobosită după nemurire, papii din istorie au lăsat un oraș gemând de capodopere, de sculptură, de catedrale și palate. Roma e cu mult mai mult decât Trevi și Colosseum. Ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc a fost modul în care orașul ăsta te surprinde cu frumusețea sa la fiecare colț. Pentru că ieși de pe o străduță și, dintr-o dată te afli în fața unei priveliști inegalabile. Pentru că forurile romane sunt în picioare și îți amintesc trecutul glorios al Romei, dar și faptul că viața e trecătoare, pentru noi toți. Ne petrecem zilele citind una și aceeași pagină din marea carte a lumii, și, uneori, rareori, frunzărim încă alte vreo câteva, doar pentru că riscul și eșecul ne sperie mult mai tare decât toate bogățiile care se pot ascunde în spatele unor pagini îndepărtate și complicate.

Da, e greu la 40 de ani să ieși din carapacea etichetelor sociale. Dar dacă mă întrebați pe mine, e vital. Uneori, întregul nostru potențial se află tocmai dincolo de rutină și etichete. Într-un fel, așa este și Roma: un oraș întreg ca o femeie matură. Încă păstrează ruinele trecutului și ale iubirilor uitate, dar tot în ea se află palate fabuloase și bogății nemaivăzute și se află înțelepciune și relaxare, și înțelegere față de cei care privesc din afară, chiar dacă privesc pentru o secundă sau pentru o viață și, peste toate acestea, e sigură pe ea și pe frumusețea ei, pe bogățiile pe care le va păstra tot restul vieții. Roma îți spune la fiecare pas să trăiești prezentul și să te bucuri de ce ai. Îți arată bogățiile pe care le-a adunat în fiecare ungher și cotlon și apoi îți povestește surâzătoare dar și puțin ironică cum au visat la nemurire cei care le-au ridicat.

Nu cred că există loc mai potrivit să îți depășești barierele și să începi, cu adevărat, să te bucuri de viață. Orice oraș, orice țară ai vizita pe lume, Roma rămâne „cetatea eternă”, bogată, frumoasă, sigură, iubitoare și relaxată.

San Pietro
Altare della Patria
Palatul Barberini
Largo Argentina
Forurile Imperiale
Palatul Doria Pamphilij
Caravaggio
Palatul Colonna

Viena, casa spiritelor

Umbrele Vienei sunt imense. V-ați oprit vreodată să le observați? Prezența lor se simte peste tot în aer, ca un parfum pe care nu reușești să îl identifici, sau ca o muzică discretă, neobosită și subtilă. Mă gândeam, în timp ce mă plimbam pe străzile orașului, că poate de aceea și este atâta lumină pe străzi, ca să țină departe aglomerația și hărmălaia turiștilor, protejându-le astfel liniștea eternă.

Umbrele de aici sunt ale unor spirite gravate adânc în istoria lumii. Aici e Wolfgang și Ludwig, și Brahms și Schubert și Haydn, și Sissi și, mai ales, Franz Joseph. Unde altundeva ar putea să fie unul dintre cei mai longevivi împărați austrieci, cel care și-a iubit și și-a servit cu credință patria și poporul până în ultima clipă? Și îi găsești ușor, dacă te oprești puțin pe o bancă, poate în fața unui monument, sau intri în acele muzee mai mici, mai retrase, unde tăcerea și praful secolelor sunt arareori întrerupte de pașii prezentului.

Când intri la Hofmobiliendepot (în fapt, depozitul de mobilă al Curții Imperiale), ai o senzație bizară de întoarcere în trecut. De intruziune în viața privată a unor oameni de o delicatețe aparte. Și te întrebi dacă argintul vreunei oglinzi mai poartă, poate, în profunzime, urme fine din amprenta celor care s-au perindat prin fața lor, creând o legătură improbabilă între trecut și prezent.


Casetă și medalioane aparținând împărătesei Maria Tereza. În prim plan, bustul Mariei Antoaneta, regina Franței, soția lui Ludovic XVI, ghilotinată în timpul Revoluției de la 1789

Aici se odihnește mobila pe care au folosit-o Sissi și Franz Joseph. Și Rudolf, sărmanul Rudolf. Și Maria Tereza înaintea lor, sau fiica ei, una dintre cele douăsprezece, Maria Antoaneta, acea Maria Antoaneta. Aici sunt obiectele lor personale, pe care le-au atins zi de zi. Periile pe care le-au luat în mână când se concentrau la întrebări fără răspuns, și ceasurile la care s-au uitat, urmărind cu disperare cât de greu se scurg secundele, și scaunele pe care s-au așezat, citind o scrisoare sau purtând o conversație.

Hofmobiliendepot, Portretul împărătesei Elisabeta de Bavaria – Sissi

Sau te întrebi, când pășești în casa unde a trăit Wolfgang, dacă era un jucător bun de biliard. Și care erau glumele la care îi plăcea să râdă. Sau cine era partenerul lui preferat de joc. Și dacă în timp ce își așeza tacul pe pânza verde îi venea ideea unei arii pe care tu, astăzi, o poți reproduce pe de rost.

Viena, Casa unde a locuit Wolfgang Amadeus Mozart între anii 1784-1787

Sau te întrebi ce ar fi spus dacă ar fi văzut sala Mozart, de la Konzerthaus. I-ar fi plăcut oare acustica ei? Ar fi fost încântat de faptul că poartă numele lui? S-ar fi așezat spontan la clavecin, să improvizeze o sonată, sau ar fi râs, mulțumit, gândindu-se la următorul cvartet?

Konzerthaus, Sala Mozart

La Muzeul Artelor Decorative, sentimentul ireal este același, al prezenței permanente și inefabile a foștilor posesori ai tuturor acestor obiecte pe care astăzi le privește multă lume, dar nu le mai atinge nimeni. Parchetul scârțâie într-un fel vag familiar, lumina cade blând pe mătăsurile colorate, iar poveștile fiecărui pahar, scaun sau bucățică de dantelă rămân într-un alt timp și un alt spațiu.

Muzeul Artelor Decorative, Viena
Muzeul Artelor Decorative, Viena

Viena a făcut pace cu trecutul ei, în parte glorios, în parte însângerat și plin de compromisuri. Și e reconfortant să observi la această metropolă imensă modul în care poți să îți accepți și tu trecutul tău și să devii mândru de experiențele tale, de istoria ta. În fond, datorită lor ești cine ești. Datorită lor, ești ceea ce ești. Iar Viena este în prezent așa cum o vedem datorită lor, datorită umbrelor, pe care le respectă și le păstrează cu sfințenie. Când mergeți în Viena, priviți cu atenție în jurul vostru și pășiți ușor, fără grabă. Fără să alergați. Poate că, în spatele reclamelor luminoase și a instalațiilor strălucitoare, veți putea observa o umbră cu mers nobil și nostalgic care își face plimbarea de seară pe străzile pe care nu le-a părăsit niciodată.

Viena. Imperiul care supraviețuiește

Am descoperit Viena la un început de decembrie și mi-am dorit să pătrund dincolo de acordurile amețitoare ale valsului și să trec peste veselia colorată a târgurilor de Crăciun. Iar ceea ce am văzut, chiar și acum când scriu, mă emoționează profund și intens. Pentru că Viena este maiestuoasă și imperială, chiar dacă împărații ei au plecat demult să se odihnească. Pentru că ea a cunoscut imperiul în slujba oamenilor, a poporului. Pentru că ultimul ei împărat, care merită mult mai multe filme decât iubita și adorata lui Sissi, se trezea în fiecare dimineață la ora 3.00 pentru a-și începe programul de lucru la 5.30. Dincolo de faptul că își decora singur pereții gloriosului Schonbrunn și păstra pe biroul de lucru desenele copiilor, ultimul ei împărat a trecut peste moartea unui frate, a soției și a doi dintre cei trei copii, sacrificându-se pe sine pentru binele poporului pe care l-a servit până la ultima suflare.

Viena. Hofburg, Scara imperială

În Viena întâlnești peste tot în palate scaune care așteaptă și săli de bal în care nu mai dansează nimeni, dar în care poți să auzi, dacă asculți cu atenție, acordurile elegante ale polcilor și valsurilor domnului Strauss.

Viena. Muzeul Albertina, Sala de bal

Viena este încă a împăraților, pentru că arta ei inefabilă și bogată e toată a lor, chiar dacă acum o poate vedea oricine. În Viena l-am văzut pe Brâncuși, Klimt, Rodin, Durer, Rafael și Modigliani și am admirat cu ochii mei frumoasa Dunăre albastră.

Muzeul Belvedere, Viena. Constantin Brâncuși – Negresa blondă

Muzeul Belvedere, Viena. Auguste Rodin – Danae

Gustav Klimt – Viața și moartea. Muzeul Belvedere, Viena
Dunărea în decembrie în Viena

Am descoperit în Viena că imperiul nu este o formă de guvernământ, ci o stare de spirit. Și astăzi, în ciuda constituțiilor, a partidelor politice și a numeroaselor reglementări, Viena rămâne imperială, pur și simplu pentru că aceasta este natura ei. E vorba despre noblețe, atitudine și respect, dincolo de luminile reclamelor și de culorile târgurilor asaltate de turiști. E vorba despre sacrificiul unor oameni care nu s-au crezut niciun moment mai buni sau superiori, ci doar și-au asumat responsabilitatea păcii și bunăstării a zeci de mii de concetățeni. Iar pe lângă toate acestea, s-au gândit și la muzică și artă și au lăsat posterității o operă inegalabilă și o sală de concerte spectaculoasă.

Viena prezentului. Reclame și lumini
Opera din Viena
Viena. Karlskirche și Musikverein
Viena. Konzerthaus

Dacă mergeți în Viena, treceți dincolo de târgurile de Crăciun. Ridicați privirile. Admirați eleganța clădirilor și palatelor. Intrați și priviți cu uimire numeroasele bogății aflate în interior. Ieșiți apoi și priviți din nou târgurile. Dintr-o dată nu vor mai fi la fel de importante și spectaculoase. Faceți apoi o reverență adâncă. Privirile împăraților stăruie asupra aglomerației de turiști și așteaptă răbdătoare, în liniște, să își continue munca neobosită întru gloria Austriei.

Viena. Muzeul Belvedere
Viena, Hofburg. Michaelerplatz
Viena. Kunsthistorische Museum
Viena. Kunsthistorische Museum. Solniță din aur de Benvenuto Cellini
Viena. Kunsthistorische Museum. Holul principal

M-am întors de multe ori în Viena și mă voi mai întoarce. Și am pășit de fiecare dată cu grijă și atenție să nu trezesc nobilele ei spirite adormite.

Dar despre aceasta, într-un articol viitor.

%d blogeri au apreciat: